De ce trebuie să votăm

„De ce să mai votez dacă toţi politicienii sunt la fel?".

Această întrebare, deseori retorică şi cu efect de contagiune, poate fi o adevărată armă de distrugere a democraţiei. Şi mai ales a unei democraţii renăscute după zeci de ani de dictatură.

Pericolul devine iminent atunci când înşişi politicienii sprijină demobilizarea electoratului. Explicaţia este simplă: o prezenţă scăzută la urne în ziua alegerilor îi favorizează pe cei compromişi, dar totuşi cotaţi cu şanse de a păstra o bucăţică de putere. Pentru a-şi menţine rădăcinile otrăvitoare în sistem, compromişii nu trebuie să convingă, ci să cumpere voturi. Adică să profite de lehamitea generală. Pe acest fond, recrutează „personal" dintre cei săraci („cu duhul"), îi înregimentează temporar în partid şi le oferă mici atenţii, mese gratuite la restaurant şi bilete la spectacole. Adică pâine şi circ. Asta cu scopul de a atrage, printr-o metodă piramidală, folosită de către firmele de cosmetice, alţi şi alţi oameni care se mulţumesc cu puţinul primit repede înainte de alegeri.

O astfel de „strategie" este sinucigaşă politic pe termen lung. Dar mai ales dezintegratoare social! Funcţionează câteva cicluri electorale, atât cât să-i îndestuleze material pe „practicienii" ei, după care se transformă într-o monstruozitate socială. Experienţele Europei interbelice sunt grăitoare, pentru cei care mai au vreme să citească. Românii care n-au nicio apăsare atunci când îşi vând votul au renunţat la viitor. Nu-i mai interesează „ce va fi" şi, la o dreaptă judecată, au circumstanţe atenuante pentru „depunerea armelor". După ani de lipsuri şi umilinţe şi-au pierdut respectul de sine. Dramatic este că sunt alarmant de mulţi şi că nimănui nu-i pasă.

Aşadar, de ce să votăm? În primul rând, pentru a le strica planurile „şmecherilor" tranziţiei dâmboviţene, care mizează tocmai pe dezamăgirea generală. În al doilea rând, pentru a nu-i lăsa pe oamenii care au renunţat la viitor să ni-l anuleze şi pe al nostru. Şi nu în ultimul rând, din respect pentru cei care au murit cândva pentru ca noi să avem drepturile şi libertăţile de astăzi.

Să nu uităm nici drumul spre votul universal: în 1864 s-a introdus votul cenzitar; votau doar cei cu venituri mari. Femeile au primit drept de vot abia în 1939. Dar nu toate. Numai acelea care aveau ştiinţă de carte. Ce a urmat după 23 august 1944, nu mai are rost să comentăm. Eu unul cred că recursul la trecut ne poate salva prezentul. Şi, implicit, viitorul.

George Rădulescu este publicist comentator