Cine plăteşte „lovitura de stat“?

Punerea fustelor în cap de către pirandele politicii româneşti ne va costa mai mult decât ne imaginăm.

Analogia „fuste/cap/pirandă/politică" reflectă întrutotul percepţia occidentalilor, în general şi a germanilor, în particular, despre România.

Scriam, cu un an şi jumătate în urmă, despre discuţia pe care am avut-o cu o doamnă din Germania, aflată pentru prima dată în ţara noastră.
Un sat întins cât vezi cu ochii, plin de case netencuite şi străbătut de uliţe deasupra cărora se strâng nori de praf. Copiii goi şi murdari care fugăresc gâşte completează acest tablou, aproape sinistru, al unei Românii despre care aproape nimeni nu înţelege cum de a fost posibil să fie acceptată în Uniunea Europeană. Asta îşi imagina că va găsi aici arhitecta bavareză cu care am stat de vorbă. Femeia nu era ruptă de realitate, ba dimpotrivă, citea articole de politică externă publicate în presa din ţara sa.

Aş fi curios să aflu care este acum imaginea despre România a conaţionalilor ei, după evenimentele din ultimele săptămâni. Mă interesează mai ales impresiile celor care nu au avut ocazia să vină măcar o dată pe aici.
Ştiu însă, ca şi dumneavoastră, că îndelung cântata „lovitură de stat" a fost, în fapt, o puternică lovitură aplicată în plexul naţiunii, cu pumnii împreunaţi, de către taberele politice beligerante. Dar dincolo de asta, a fost dovada supremă a faptului că interesele colective au fost subordonate definitiv intereselor de grup. Cei care s-au turnat unii pe alţii la Bruxelles n-au avut nici cea mai mică tresărire în privinţa prejudiciilor pe care le aduceau, în timp real, statului pe care, chipurile, îl reprezintă în capitala Europei.

„Întoarcerea la popor", brevetată de preşedintele suspendat atunci când îl avantaja, a devenit indezirabilă acum, deşi pare a fi singura variantă de încetare (temporară) a procesului de disoluţie instituţională. Liderii din cancelariile occidentale, ocupaţi până peste cap cu ce se petrece în propriile „ogrăzi", s-au oprit o clipă în loc la auzul hărmălaiei de pe uliţele Balcanilor. Sunt convins că, dacă le-ar spune cineva despre ce este vorba, li s-ar părea total neverosimil mobilul aşa-zisei crize politice din România. Cauza determinantă este exclusiv războiul pentru resurse, pentru contracte cu statul, pentru cumetrii (vorba ştim-noi-cui), pentru nepotisme de tot felul, şi ele aducătoare de profit rapid. Nicidecum nu se pune problema „salvării ţărişoarei", a bunăstării şi demnităţii „sărmanului popor" în raport cu „lumea civilizată". Dar marele noroc al „sărmanului popor", nimerit în mijlocul unei veritabile reglări de conturi mafiote, este că, din nevoia de legitimare în ochii altora, ambele clanuri se întorc periodic spre el. Şi atunci, „sărmanul popor" are măcar şansa de a-i mai vântura la putere.

George Rădulescu este publicist comentator ''Adevărul''