Bizonii

De ce a amuţit societatea civilă românească?

Unde au dispărut acele grupuri vocale de intelectuali care atrăgeau, deopotrivă, entuziasm (printre anticomunişti) şi ură viscerală (printre muncitorii ale căror fabrici urmau să fie vândute ca fier vechi)? Unde este freamătul care însoţea orice dezbatere publică?

Mă gândesc că un început de răspuns ar fi următorul: în aşa-zisele corporaţii româneşti. Adică în firmele care funcţionează în sedii „de sticlă" cu cel puţin trei etaje, unde se plimbă hârtii, unde se organizează şedinţe peste şedinţe şi unde se impun „targeturi". Acolo unde se etalează ţinute „office", cu excepţia zilei de vineri („Thank God It's Friday!"), acolo unde se pleacă în „team buildinguri" şi unde se pun la cale petreceri obligatorii, de la care toată lumea încearcă să se eschiveze.

Aici s-au concentrat mulţi dintre tinerii care, în orice altă perioadă din istorie, ar fi constituit masa critică pentru reacţia la abuzuri şi pentru lupta împotriva imposturii.

Aceşti tineri au vârste între 20 şi 30 de ani, au obţinut relativ uşor diplome universitare şi vor să trăiască „repede". Au nevoie de bani mulţi, de maşină de serviciu şi de funcţii sonore, de oarecare răspundere. Încearcă „să consume" cât mai multe persoane de sex opus şi cheltuiesc aproape tot ce au pentru o vacanţă în locuri exotice (în ambele cazuri, „urcă" poze pe Facebook). Îl citesc pe Donald Trump şi „socializează" la cafenele unde o apă plată costă cât bugetul de hrană pe o zi al unei familii de pensionari. Seara merg în cluburi unde pozează în vedete, beau whisky cu energizante şi aşteaptă ora la care patronul „dă drumul la manele".

Ei se vor dezinhibaţi, pragmatici şi de succes. Adevărul este că sunt priviţi cu indiferenţă de cei care le alimentează fantasmele „capitaliste" şi, în multe cazuri, sunt simple dosare pe rafturile departamentelor de resurse umane („HR", cum se spune acum). Nimeni nu-i ia în serios pentru că la uşile „corporaţiilor" stau la coadă alte câteva cohorte de „pragmatici". Rulajul este asigurat.

Cei de la care se aşteaptă să pună umărul „la schimbare" sunt anesteziaţi de viaţa trăită repede, ca-n filmele 3D văzute în malluri. N-au timp să citească, să se autoeduce, să gândească. Pentru ei totul se întâmplă ACUM.

În majoritatea cazurilor, părinţii lor au reprezentat, vrând, nevrând, „clasa muncitoare". În anii '90 n-au mai înţeles nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor şi nici n-au avut ce să le spună copiilor, adică viitorilor „corporatişti". Fiecare a înţeles ce a vrut din viaţă, convins fiind că „până la urmă trebuie să te descurci". Astăzi, ei există, consumă, dar nu înţeleg mai nimic, asemenea propriilor părinţi, odinioară. Chiar credeţi că are cineva interesul să-i scoată din lumea lor?