Zgomote şi furie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ion şi Călin, dormiţi neîntorşi în inima mea. Nu vă fie frică! Cât timp am să supravieţuiesc, nu veţi fi murit de tot.

Pe 22 decembrie, când am făcut ochi, eram deja negru, de la bătaie, ca o gutuie storcoşită. Prima grijă a fost să mă rad, să-mi schimb înfăţişarea. Din lac în puţ. Figura mi-era plină de vânătăi şi julituri, deci o figură foarte suspectă în acea zi. Am deschis trusa de farduri a consoartei şi mi-am aplicat machiajul de rigoare. "Se mai vede?" - întrebam. "Se mai vede, da' mai puţin, lasă-mă pe mine..." Şi iar cu fondul de ten... Între timp, dădusem telefon la Călin Angelescu.

După multe apeluri, mi-a răspuns soţia lui. Cică el n-ar prea fi pe-acasă. Şi nici nu ştia pe unde-ar putea fi? Îi era frică să vorbească la telefon, a mormăit ceva ininteligibil, iar eu refuzam, la acelaşi telefon, să spun unde şi ce făcusem, după ce dispărusem subit. Bine că nu eram mort, aşa cum afirmase "Europa liberă", a zis ea. N-am comentat. Era musai să-i comunic ceva lui Călin. Dar cum? "Fii atentă, dac-ai să-l vezi, zi-i să-şi ia o haină mai groasă pe el, că au zis la meteo că vine un frig năprasnic şi... să-şi schimbe lamele de ras, că alea vechi s-au tocit."

Apelasem şi familia Dumitriu, dar cu alte sentimente. Ion era la Jilava şi nimeni n-ar fi putut spune dacă şi când avea să iasă de acolo. De aceea, conversaţia a fost şi mai sibilinică: "Ion e în viaţă, da' nu vă pot spune unde e... Nu întrebaţi, nu pot să vă spun. E întreg, e viu, şi o să vie diseară." De ce am spus asta? Nu ştiu. Laşii care ar vrea să fim ca ei, sau să fim măcar manipulaţi de vreun serviciu secret şi protector vor exulta. Dar eu, unul, nu ştiu de ce am spus-o. Doar să le vând de doi bani speranţă.

Of, ziua de 21 începuse atât de bine! Adică nu începuse bine deloc. Cu mitingul ticălos, încă o dovadă de laşitate generală şi cu mânia neputinţei noastre. Cu toate astea, eram pregătiţi. De orice. De aceea, când Ceauşeascu s-a-mpiedicat în discursul lui de rumeguş, am irupt în stradă. Într-un minut am ajuns pe Calea Victoriei şi n-a fost decât o chestiune de secunde să mă alătur zecilor de oameni care ardeau un steag şi dădeau gaură în celălalt. În clipa aia, s-a prăvălit cerul peste mine, dar nu pentru a mă zdrobi, ci pentru a mă îmbăta. Uite că se putea. Deschisesem şi noi jumătatea aia laşă de gură să strigăm din rărunchi: "Jos dictatorul!".

Călin era acolo, m-a strâns de braţ. Parcă eram doi fraţi bărboşi, înveliţi în haine de camuflaj (luate de la "Vânătorul şi pescarul"), cântând de mama focului "Deşteaptă-te, române" sau "Hora Unirii" şi, din când în când, urlând "Vrem guvern democrat, guvern al poporului!", sau "Veniţi cu noi, nu vă fie frică!". Şi numai ce întorc faţa şi-l văd pe pictorul Ion Dumitriu, urlând şi el, transfigurat. Mi-a spus, mult mai târziu, că ar fi vrut să stea pe trotuar, să privească (lui nu-i plăceau cu niciun chip zarva şi aglomeraţia), dar că, văzându-mă, nu s-a mai putut stăpâni. Aia a fost jumătatea noastră de oră de glorie. Când am fost mai puternici, mai frumoşi şi mai vii ca destinul. Ne-au spart ca pe sac de globuleţe de Crăciun. Şi ne-au bătut ca pe fasole. Să ne scoată prostiile pe nas.

ŞŞi ţâââr... la uşă. Deschid cu fereală. În faţa mea, într-un palton demodat (al bunicului), stătea Călin. Era ras proaspăt. Înţelesese. Prea săriseră figurile noastre în ochii vigilenţi ai partidului. Şi Călin zice: «Hai să fugim!» «Unde?» «În URSS!» Şi, cu amărăciune, am fredonat la unison: «Back in URSS!»

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite