Vinovaţi de serviciu

Ce bine ar fi să avem un sertar cu vinovaţi şi vinovăţii! Întotdeauna am avea pe cine să cadă măgăreaţa. Am fi salvaţi.

Obişnuinţa de a învinovăţi pe altcineva pentru toate relele e tare veche. Pare de la sine înţeles că noi nu putem greşi, că noi nu putem fi răi, nesătui, egoişti, nedrepţi. Noi suntem elita, floarea cea vestită, cununa de spice şi raze a umanităţii. Ce păcat că nu suntem singuri pe lume. Lumea ar fi mai frumoasă! Apoi descoperim că şi „noi" e prea mult. Întotdeauna un venetic din grupul „nostru" îşi va dovedi apartenenţa la o mişcare, o conjuraţie, ori un complot menit să ne altereze modul de viaţă şi pacea interioară. După o profundă reflecţie, cel mai bine ar fi să fim, fiecare în parte şi toţi deopotrivă, singuri pe o insulă, privind cu încredere către viitor. Deşi îmi pare că nici atunci nu am fi siguri de rezultat. Va interveni întotdeauna cineva care să ne strice planurile. De ce atâta rea-voinţă? De ce asemenea conjuraţie a ticăloşilor şi conspiraţie a lichelelor? De unde vin specimenele, indivizii, neoamenii ăştia? Şi încotro se duc?

Sper că, dincolo de zâmbetul cititorului, sper să fac şi un apel la memoria sa, dacă Domnia Sa ţine minte discursul puterii dintotdeauna. Acum şaizeci de ani, chiaburii, moşierii şi elementele declasate făceau răul suprem României Populare. În urmă cu treizeci, hârciogii, imperialiştii şi paraziţii. În 1990, golanii, liberalii şi ţărăniştii, la toartă cu legionarii înveşmântaţi în flamura verde voiau să fure poporului cuceririle revoluţiei. Apoi, pe rând, mecanicii de locomotivă, brutarii (da, aţi uitat greva brutarilor, lacomi îmbuibaţi cu făinuri?) şi, din 2008 încoace, într-un carusel ameţitor, mogulii, ziariştii, cei 322 de ticăloşi (dintre care, unii devenind ticăloşii noştri, precum Miki Şpagă, sau generalul de cârpe, Oprea, au încetat să mai fie răi), doctorii, profesorii, poliţiştii, haite de nesătui profitori ne-au slăbit ţărişoara. Suntem tot mai singuri, înconjuraţi de hoardele duşmane. Gândiţi-vă numai ce muncă eroică depun miniştrii, inspectorii, directorii, managerii noştri, numiţi de noi, verificaţi de noi, rudele noastre se sânge, nepoţei, consăteni, partenerii noştri de afaceri, împotriva unei conspiraţii naţionale. Unde întorci ochii, numai potrivnici. Numai obtuzitate, numai hoţie, numai cerşetorie. E inacceptabil!

Pun pariu că fiecare dintre cei care citesc aceste rânduri va avea o tresărire: „Vecinul Costică! Ungurul de la etajul trei! Vânzătoarea care «m-a făcut» la rest! Ţiganii care ne strică imaginea în Italia! Veneticii care ne cumpără ţara pe nimic!" Şi câte şi mai câte! Dar, dacă tragem o gură de aer şi comparăm idiosincraziile noastre cu cele ale Puterii (că o fi Guvernul, că o fi Preşedinţia), observăm cât de departe au deraiat cei din fruntea bucatelor. Poporul nu înţelege. Poporul nu vrea. Poporul e delăsător. Poporul e pomanagiu. Poporul ăsta nu ne merită! Să ne întoarcem la el când ne convine, să-l dăm dracului când nu. Nu vi se pare că, brusc, vă simţiţi ameninţat cu înalta trădare doar pentru faptul că trăiţi şi aveţi opinii? Nu vreau să spun că dispare din schemă vinovăţia individuală, a escrocului, a hoţului, a criminalului. Dar a te imagina pur ca apa de izvor şi a fi deranjat de propriul popor e peste limitele îngăduite. Nu-ţi place poporul? Nu poţi să-l schimbi? Te dezgustă? De ce nu pleci? Dar mă tem că mulţi vor zice, într-un deplin acord cu puterea: poporul ăsta nu ne merită şi nu merită. Nu zău?