Vama Veche şi universul

Nu căutaţi în stele nefericirea românească. Nu suntem mai cu moţ, dar nici mai proşti decât alţii. Altceva ne lipseşte.

Am un prieten care s-a stabilit în Germania acum treizeci de ani. De când cu schimbarea de regim a României, revine periodic în ţară, pentru lungi perioade.

Dorul de locurile copilăriei nu îl lasă să plece de tot. E furios pe neseriozitatea şi delăsarea româneşti. Când e să-şi rezolve vreo problemă, se întoarce un pachet de nervi: şi-a pierdut timpul încercând să trateze orice cu funcţionarii. Dar s-a adaptat la cutuma locului: mai dă tu, jupâne, mai lasă române. Ne-am întâlnit la Vama Veche. Din vorbă-n vorbă, am ajuns la murdăria locului. Plaja, plină de mucuri de ţigări, de pet-uri şi pungi slinoase. Străzile, acoperite de gunoaie, cioburi, borâturi şi deşeuri umane organice (ca să nu le spun altfel). Casele, construite alandala, urât, în duşmănie, fără niciun Dumnezeu, numai cât să ofere o cazare minimalistă, neconfortabile, urâte ca porcu', dar profitabile.

De cincisprezece ani de când vine non-stop la Vama Veche, s-a străduit să schimbe lumea din jur. A strâns gunoaie. A atras atenţia celor din jur dacă făceau mizerie. A reclamat la Poliţie scandalurile din zori. Cică a schimbat comportamentul a douăzeci şi cinci de oameni care, la rândul lor, vor fi convins sau educat alţi oameni la rândul lor... Am avut nefericita idee să-l întreb dacă rezultatele muncii lui educative au avut un rezultat palpabil, dacă Vama e mai curată azi decât în urmă cu zece ani. Nu. L-am întrebat dacă nenumăratele iniţiative de salvare a localităţii de civilizaţia demolatoare şi alienantă au schimbat ceva în specificul locului. Nu. Azi, Vama Veche (ştiu că mă repet) e un loc de o urâţenie meschină şi agresivă, sufocându-ţi zilele de... vacanţă.

Ca orice român sadea, sunt sceptic şi deduc că doar legile şi coerciţia vor ameliora standardele. Că degeaba se zbat nişte oameni inimoşi şi destupaţi la minte să îmblânzească natura umană, dacă, mai întâi, nu vine legea să sancţioneze mizeria şi urâtul ca pe infracţiuni împotriva spaţiului public. La baza oricărui comportament social nu stau convingerea interioară sau simţul frumosului, ci interesul general al societăţii care generează legi şi pedepse şi la care se adaptează indivizii, de bună voie. Prietenul meu a sărit ca ars. Dar de ce în Germania lumea e civilizată? Nu pentru că are sute de ani de civilizaţie liber consimţită în spate?

M-am mulţumit să-l întreb ce s-ar întâmpla dacă şi-ar arunca gunoiul în stradă sau ar da drumul la boxe la trei dimineaţa? L-ar privi urât vecinii sau ar ateriza Poliţia la uşa lui? Şi una, şi alta. Aha. Deci societatea nesprijinită de autorităţile care aplică legea s-ar degrada într-un ritm accelerat. Simpla coeziune socială nu e capabilă să stopeze degradarea mediului social. Ne ciondăneam cu voce scăzută, dar ne-au întrecut vocile unor petrecăreţi care-şi băgau şi-şi scoteau organele din dotare, să-i audă tot satul, înainte să borască la poartă.

A doua zi, spre Bucureşti, blocaj. Circulaţie deviată, bară la bară. Fireşte, nu puteau lipsi descurcăreţii care ieşeau din rând şi o porneau în viteză pe sensul opus. Lângă mine, doi şoferi, unul în BMW (!), altul în Skoda, încercau să-i stopeze pe şmecheraşi, ieşind în lateral şi blocându-le înaintarea. O dată, de două ori, dar, a treia oară, şmecheraşii evadau. Târziu, a trecut pe lângă noi şi o maşină a Poliţiei, fluierând a pagubă. Isteţii evadaseră, proştii aşteptau cuminţi la rând.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981).