Unde ne ducem noi, domnule?

De cele mai multe ori, judecăm cu inima şi cu prejudecăţile. Dar dacă punem mâna pe creion şi socotim de-adevăratelea?

Istoria modernă a Angliei cunoaşte un moment la care lumea se referă cu emoţie şi recunoştinţă, bătălia aeriană a anului 1940, când piloţii englezi şi micuţele lor avioane au respins Luftwaffe. Vorbind despre aviatorii R.A.F., Churchill avea să spună: „Niciodată atât de mulţi n-au fost atât de datori atâtor de puţini". Bătălia Angliei n-a fost câştigată de aviaţie, dar, fără ea, regatul n-ar fi supravieţuit maşinii de război germane. În alt timp, în alte împrejurări tragice, muncitorii intraţi în măruntaiele centralei atomice de la Fukushima au salvat onoarea Japoniei. Sunt momente în care majoritatea nu este operantă. Se mişcă greoi, are inerţie, trebuie organizată, dădăcită, aşteptată. Din fericire, momentele în care totul depinde de voinţa, priceperea şi eroismul celor foarte puţini sunt extrem de rare.

Respectând proporţiile, ultimele zile mi-au adus aminte de întâmplările de mai sus. Demonstraţiile din oraşele României au acuzat nu numai ce spuneam data trecută, slăbiciunea cronică a regimului actual, dar au relevat importanţa oricărei acţiuni împotriva puterii care încalcă jocul democratic. Părerile au fost împărţite.

Protestatarii au fost  trecuţi prin toată gama de epitete, de la frumoşi nebuni ai micilor oraşe, la (mai celebrele) pegră, viermi, huligani... E un drept democratic să ai orice părere. Dacă eşti afiliat unui partid, simţi enorm şi vezi monstruos, în spiritul tezelor de partid. Subliniez şi că, în toată ţara au ieşit de vreo trei, patru ori mai puţini oameni decât în Piaţa Universităţii din '90, deşi nemulţumirea populară de acum e direct proporţională cu încrederea populară de atunci. Să tragem linie şi să socotim băbeşte. Rezultatul e uimitor. Iată ce a izbutit o mână de oameni.

Raed Arafat a fost rechemat la minister. Legea Sănătăţii a fost retrasă. (Aici nu mă bucur, pentru că vreau să vedem toţi ce conţine şi ce implică o asemenea lege de interes general.) Ministrul de Externe a fost demis în maniera jegoasă pe care el o acuzase, ca într-un film de propagandă stalinistă. Senatorul „viermilor", Iulian Urban, şi-a dat demisia din partid. Lacoma taxă de înmatriculare, cea care face bani albi autorităţilor bulgare, s-a întors la guvern. Iar guvernul şi-a întors faţa către popor, ipocrit, ce-i drept, dar şi-a întors-o. Preşedintele şi-a amintit brusc, şi el, că trăieşte într-o ţară cu oameni vii şi nu cu momâi. Faptul că, chiar şi într-o glumă disperată, s-a pus în discuţie o mărire de salarii e de salutat, spre ciuda lui Jeffrey Franks. În fine, cel mai important lucru, Legea alegerilor comasate a fost blocată. Atenţie! Fără mica, firava, insignifianta presiune populară, Curtea Constituţională ar fi dat un alt verdict! Nu degeaba aş desfiinţa şi mâine acest organism de partid bolnav care, chipurile, ne păzeşte democraţia. Bogdaproste, prieteni şi neprieteni din stradă! Aţi făcut mai mult decât Opoziţia în trei ani şi decât sindicatele în douăzeci!

Ajunşi aici, însă, ar trebui să spun că nu ne aşteaptă zile prea senine. 2012 e anul în care vom plăti 13,4 miliarde de euro, fără a mai socoti şi împrumuturile lunare, de aproximativ 1,4 miliarde. Oricine ar urca în scaunul de premier va avea de privit o ţară la mare ananghie, epuizată de atâta creştere sănătoasă. Mă întreb şi eu, dimpreună cu Moromete: „Unde ne ducem noi, domnule?" Pentru că exact atunci pierduse totul.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981),  „Poeme alese" (2002) şi „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011).