Unde fugim de-acasă?

E exasperant să auzi, din partea celor care au părăsit România, cum îşi manifestă dispreţul pentru cei rămaşi aici.

Istoria lumii moderne e plină de emigranţi în căutarea fericirii. Regimurile totalitare au încercat să-i planteze în ţările de destinaţie ca pe a cincea coloană, iar ţările sărace au oftat uşurate că scapă de sărăcime, de pleava socială. Regimurile comuniste i-au acuzat că-şi vând sufletul pentru câteva parale. Părăsirea spaţiului natal e întotdeauna traumatizantă, cel puţin era, până în momentul în care Uniunea Europeană a hotărât că suntem, cu câteva excepţii, cetăţeni ai universului. Această atitudine a dat roade. Plecaţi cu traista-n băţ, italienii, portughezii, spaniolii au trudit îndelung prin ţările mai răsărite şi tot acasă s-au întors. În toată această ecuaţie cu tot mai puţine necunoscute, România nu era să facă, Doamne fereşte!, corp comun! De aproape douăzeci de ani, cetăţenii ţării noastre tot pleacă de-acasă şi nu dau semne că s-ar sătura de fugă. Normalitatea - care a atins, pe rând, Polonia, Cehia, Slovacia, ţările baltice, până şi Bulgaria - ne tot cârpeşte-n cap cu bagheta fermecată, dar instrumentul-minune se usucă. În editorialul de ieri, prietenul meu Liviu Antonesei ajungea la concluzia că trebuie să ne căutăm, să ne trăim fericirea acolo unde ne-o putem găsi, departe de România, cât mai suntem în stare. A lupta şi a spera, în acest loc blestemat, e o pierdere de vreme. O zădărnicie istorică.

De la Eminescu încoace, convieţuim cu aceleaşi concluzii spăimoase. Aceeaşi jale istorică şi aceeaşi lecţie de viaţă irosită ne marchează şi experienţa, ideologia, morala. Toţi ne bagă în cap că nu e nimic de făcut. Că vom fi înfrânţi de corupţie, incompetenţă, hoţie. Că politica e o curvă, iar viaţa socială e o pedeapsă. Toţi moraliştii presei româneşti din ultimii 150 de ani (excepţie făcând presa comunistă ineptă) au emis concluziile distrugătoare la adresa societăţii noastre şi mentalului colectiv românesc. Cu toate astea, după ce luăm o pauză de respiraţie, constatăm că încă din vremea lui Eminescu s-a construit cea mai dinamică ţară europeană şi că, în cincizeci de ani, am ieşit din feudalism direct într-un capitalism avansat. Şcoala, industria şi civilizaţia împingeau din spate, ca un motor modern, societatea românească spre un viitor normal. Mentalul uman e atât de predispus către senzaţional, spăimos, încât e mai comod să crezi în răul suprem, în dezastru, în fuga de realitate. Ceea ce vreau să spun nu e că ar fi mai bine în România prezentă, ci că nu e mai rău decât, să zicem, în ultimii zece ani ai regimului Ceauşescu, în timpul mineriadelor sau a guvernării Văcăroiu. E un rău reparabil - prin voinţă colectivă şi prin efort (căci lumea ultimilor ani s-a străduit să ne convingă că se poate trăi pe daiboj).

Deci: unde fugim de acasă? Cum unde? Pe stradă, la şcoală, la crâşmă, la teatru, în parcuri, la administraţie, la tribunal, la manifestaţie, la bibliotecă, la nuntă, la părinţi, la serviciu. Adică tot acasă. Acolo unde nu depinde decât de noi ca viaţa, atâta câtă e, să fie mai frumoasă şi mai demnă. Altminteri, dacă nu ne-am pune ambiţia şi ştiinţa la bătaie, întotdeauna va hotărî altcineva pentru noi, oriunde aiurea în lume! Şi dacă ne vom resemna să ne scrie altcineva destinul, în cel mai scurt timp, întreaga lume ar deveni o Românie coruptă, a bunului plac. Din clipa aceea, n-am mai avea unde fugi de acasă! Şi în urma noastră s-ar întinde pustiul!