Ţara de dincoace de neguri

Statul e expresia funcţională a cetăţenilor, dar ideologia zice că numai băieţii deştepţi merită titlul de cetăţeni.

Am prieteni care nu contenesc să vină cu exemple, bune sau rele, exemplificând continua luptă a individului, aflat sub vremi, cu statul, împotriva lui. Unul, întors din India, binecuvântează acum trotuarele, aerul şi apa potabilă. Altul, mai de la vest, a decretat că România e Paradisul pe pământ, pentru că, la noi, nimeni nu protestează, deci suntem cel mai bine guvernat popor din lume. Lumea e mulţumită, ar spune un privitor ca la teatru.

Dar, dacă luăm realitatea la bani mărunţi, nimeni nu e împăcat cu situaţia actuală, chit că e vorba de guvernanţi, care ar lua „poporul" la măciuci, fie că e vorba de cetăţeni, care ar lua guvernarea la palme. Există întotdeauna o vină şi un vinovat. Ceea ce vă propun azi e să dăm deoparte gaşca strategilor de hârtie, a funcţionarilor zeloşi sau imbecili, a propagandiştilor de dreapta/stânga, să uităm că trăim, cât de cât, omeneşte şi să ignorăm faptul că suntem, oarecum, stăpâni pe propria soartă. Să uităm, măcar un moment, de vinovăţiile colective, de complicitatea victimei, de imoralitatea flămândului. România profundă (aia care nici nu votează, nici n-are păreri şi iniţiativă, n-are multă şcoală) n-are niciun viitor dincolo de 24 de ore ale zilei de azi. De fapt, e rău zis România profundă, e doar întunecată. Unii vor spune că anonimii ei sunt perdanţii dintotdeauna. Alţii vor decreta că-şi merită soarta. Nu toţi oamenii au acelaşi coeficient de inteligenţă, nu au aceleaşi condiţii şi nici acelaşi noroc. Amărâţii sunt un balast, o piatră de moară la piciorul civilizaţiei. Ceea ce defineşte această pătură de jos e foamea, împletită cu frica. În România, a mânca (nu pe săturate) e încă o problemă de viaţă şi de moarte. Zone întregi ale ei sunt zone moarte. Oamenii se luptă cu ziua de azi, fără mâine.

Un recent articol al Simonei Tache (căutaţi-l pe net, e uşor de găsit), despre copiii handicapaţi/defavorizaţi din Bacău, m-a făcut să înţeleg că ruperea civilizaţiei româneşti între cei care au, vor şi pot şi cei care nu au nimic e una tragică. În faţa foamei şi înstrăinării, orice ideologie trebuie să tacă. Ţara de la genunchiul broaştei e într-o înapoiere profundă. Sărăcia nu te tâmpeşte, ci te calcă-n picioare! Şi astfel de teritorii ale nimănui sunt repartizate sănătos pe sânii patriei. Departe de ochiul monden al televiziunilor creşte generaţia disperării. Mi-am înghiţit un imens nod din gât în faţa neputinţei părinţilor, educatorilor, miloşilor de a ieşi din mizerie. Foamea, mai ales, foamea mistuitoare, al cărei gust noi l-am uitat, se citeşte în ochii multor copii. Repet: nu mă interesează doctrinele. Chiar dacă, la început şi sfârşit, „viermii" civilizaţiei, viitorii ei infractori, beţivi, leneşi, milogi şi năuci ne provoacă scârba şi mânia, pricepem din start că statul nu e o companie multinaţională orientată pe profit cu orice preţ. Iar statul ăsta minimal e gata să se spele pe mâini de cetăţenii lui defavorizaţi şi-i îndeasă, ca pe un gunoi, sub preşul sforăitor al nesimţirii cu parfum doctrinar. Iar noi stăm de palavre şi ne burzuluim, emitem sentinţe, spunem încontinuu vorbe mari şi ne vedem de viaţă. Sub noi, departe de vorbele meşteşugite, la limita sub-umanităţii, se târâie România profundă, bolnavă şi fără scăpare. Când această parte întunecată a realităţii va ieşi măcar cu un deget la lumină, doar atunci ne vom trezi şi noi.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981),  „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990) şi „Poeme alese" (2002),  „Fraier de Bucureşti" (2011). Scrie pentru ''Adevărul''.