Statul minimal şi hoţoman

Am putea să-l comparăm pe Mihai Răzvan Ungureanu cu un prizonier decis să evadeze. Dar care sapă în direcţia greşită.

Am privit cu sentimente amestecate guvernarea cea nouă. Constat că talentele primului ministru, prizonier al unei majorităţi lacome, nu fac doi bani în faţa realităţii. Nu el conduce dansul. Din dorinţa de a rezista până în iunie (legea interzice schimbarea guvernului şi mărirea salariilor cu şase luni înaintea alegerilor generale), tânărul premier pare dispus să-şi sacrifice principiile şi ideile pentru îndeplinirea acestui scop în sine. Sub această poli-tichie de mărgăritar - nu găsesc alt termen pentru păţaniile ultimelor zile -, evoluţia/involuţia statului dispare din conştiinţa publică, cu consecinţe grave. Şi iată de ce.

Teoria favorită a guvernanţilor e aceea a unui stat ineficient, inevitabil corupt şi greoi. Să-l slăbim, Mitică! Toate din jur justifică această teorie. De la prăbuşirea Bancorex, dezastrul CFR, eşecul agriculturii şi până la şpaga noastră cea de toate zilele, toate sunt expresia neputinţei statale de a organiza şi eficientiza activităţi fundamentale. Ar trebui să fii fanatic sau nebun să conteşti un adevăr evident. Fără să fiu nici una, nici alta, am să spun că buba e în altă parte, iar adevărul - foarte diferit şi îngrijorător. Statul, aşa cum îl privim, nu e o gogoaşă înfuriată, astupându-ne gura cu cocă. Structurile sale ar trebui ocupate de salariaţi ale căror competenţe şi abilităţi îi îndreptăţesc să ocupe un post. Sau nu?

Responsabilitatea pentru numirea lor, însă, nu-i mai revine cetăţeanului obişnuit, ci, vai!, politicianului. Am să spun că, în marea de opinii negative, există nişte excepţii remarcabile. Raed Arafat e unul. Serviciul SMURD, care în opinia cetăţenilor, e cel mai eficient şi de încredere, a devenit legendar, iar Arafatu', un substantiv comun. Nu demult, în istoria recentă, Bogdan Aurescu s-a acoperit de glorie, obţinând pentru România beneficii inimaginabile. (Că nu noi am fost beneficiarii ultimi - asta e o altă poveste.) E drept, aceşti funcţionari cu lipici la public nu se bucură de onorurile cuvenite şi devin deseori ţinte ale interesului politic şi privat. Concluzia imediată ne sugerează că nu "statul" papă banii de pomană, ci angajaţii incompetenţi, aleşi pe sprânceană. Administratorii ne faultează.

Revenind la guvernarea de mai sus, ne putem da seama că există două soluţii de ieşire din criză. Una, anevoioasă, ca o consecinţă directă a unei activităţi profesioniste, cu beneficiu naţional, alta, prin amânarea sfârşitului, în folosul unui partid şi al clienţilor săi, prin vânzare. Dar care sunt consecinţele? Întâi, am vândut Petrom cu clauze secrete. Am angajat Bechtel. Clauze secrete. Am bătut palma cu RMGC. Clauze secrete. Acum înnodăm gazele de şist (Chevron) şi cuprul în aceleaşi clauze secrete, pe care partidele de opoziţie le acuză, până devin partide de guvernământ. Interesul cui dictează înstrăinarea resurselor, cu orice preţ? Şi cum se face că proprietarul (România) este faultat în drepturile sale fundamentale de administrator (statul)? Ce proces misterios se petrece în interiorul executivului, de ajungem, de fiecare dată, în faţa faptului împlinit? Scopul guvernării Ungureanu, scop neînţele nici de tânărul premier, e semnarea unor contracte foarte bănoase. Dar nu pentru noi. O ţară care îşi vinde resursele e condamnată la subdezvoltare. Când se va ridica de la masă, România îşi va fi pierdut şi ultimul nasture de la cămaşă.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981),  „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990) şi „Poeme alese" (2002).