Sărăcia, mod de folosire

România n-ar trebui să cunoască criza. N-are supraproducţie, mâna de lucru e ieftină, iar bogăţiile ei zac în paragină.

Din noianul de vorbe care au năpădit mass-media şi forumurile, am reţinut câteva, care mi se par cele mai adevărate şi mai triste. Moartea consumului, în România, înseamnă automat moartea producţiei şi revenirea în forţă a sărăciei. Compartimentele economiei se prăbuşesc după principiul dominoului. Cine susţine că am ieşit din recesiune e ori idiot, ori propagandist, ori are un profit gras din aberaţii. Alte calcule şi consideraţii ar trebui ignorate, iar teoriile savante şi directivele FMI merită afişate, ca bancuri triste, la gazeta de perete a cantinei săracilor. Povestea cu sacrificiul vremelnic a fost o poveste, iar şmecheria guvernamentală cu atragerea economiei subterane în zona albă şi impozitabilă e sancţionabilă fără milă. România merge în jos. Asta e evident pentru cetăţeanul obişnuit, dar e o victorie strategică pentru roiurile de profitori ai crizei.

Numărul salariaţilor a scăzut cu aproape 200.000 faţă de iunie 2010. Avem (adică nu mai avem) tot atâtea persoane în minus la plata impozitelor şi la contribuţia la bugetul de stat. Aproape jumătate dintre contribuabili au un venit brut mai mic de 1.000 de lei pe lună. Dacă socotim că, pentru a duce o viaţă decentă, salariul mediu (tot brut) se situează în jurul sumei de 2.000 de lei, statistica ne spune că trei sferturi din cetăţenii activi şi remuneraţi legal trăiesc la sau sub pragul de sărăcie. E o statistică cruntă, care face să pălească orice minciună venită de sus, pe orice canal sau gură de canal. Aceşti 3,5 milioane de angajaţi susţin direct sau indirect încă trei persoane, cel puţin. Dacă aveţi şi bună-credinţă, nu numai ideologie de partid în cap şi-n inimă, luaţi un creion, o hârtie, amintiţi-vă aritmetica din şcoala generală şi socotiţi cam care sunt cheltuielile real suportabile pe cap de locuitor. În numai doi ani şi jumătate, România a involuat zece ani, îndatorându-se pentru alţi douăzeci.

Contraatacul oficios sună, de regulă, cam aşa: „Am însănătoşit economia, am asanat învăţământul, am securizat graniţele, am eficientizat administraţia. Doare, dar merită. Ustură, dar trece. Jos creditul cu buletinul! Sus coplata! Anul viitor vom culege roadele. Cui nu-i place să se cărăbănească. Ne-am sacrificat noi, dar copiii noştri vor trăi mai bine. Ajunge cu miloaga. La muncă, îmbuibaţilor!" Numai auzind această înşiruire de gogoriţe şi te ia cu gheaţă-n spinare, în mijlocul lui iulie.

În fapt, sărăcia în care s-a scufundat şi se scufundă majoritatea populaţiei reinventează metode de supravieţuire pe care le credeam şi le doream uitate. A crescut dramatic numărul cerşetorilor. A crescut numărul jafurilor şi al hoţiilor mărunte. Corupţia e pe o pantă ascendentă. Impostura a terminat cincinalu-n patru ani şi jumătate. Orice serviciu solicitat, deşi e în fişa postului, costă bani. Iar banii se plimbă în cerc, de la funcţionar la medic, de la medic la profesor, de la profesor la poliţist, de la poliţist la preot şi tot aşa, fără să genereze plus valoare, ci pluscorupţie. S-a reinventat, buruienoasă, concepţia din secolul trecut: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim". Sau, în contextul politic: „Pupă-l în bot şi papă-i tot!" ori „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră". Însă cel mai românesc îndemn de a ne întoarce la origini e celebrul: „Merge şi aşa!" Păi, spuneţi dvs., nu merge? Ce dacă se târâie?