Prostia-i fudulie
0Poporul, la care ne întoarcem numai când ne doare la lingurică, ştie şi spune bine: «ajunge o bâtă la un car de oale».
Săptămâna trecută ar trebui ţesută cu fir aurit, precum costumul lui Gigi Becali, în ghergheful sfânt al prostiei româneşti. Opoziţia s-a zbătut, şi-a dat poalele peste cap, s-a-nfoiat, a cotcodăcit şi, cu chiu, cu vai, a scăpat formal (şi practic) de şefia Senatului. Îţi trebuie multă minte, voinţă şi reprezentare să creiereşti aşa o lovitură măiastră. În fine, îţi mai trebuie, ca să ieşi la liman, acele calităţi speciale pe care bunul Dumnezeu le îndeasă cu opinteli în capul politicianului de meserie. Noul preşedinte al Senatului, dl Blaga, ar trebui să se ducă-n deal, la Mitropolie, să aprindă un snop de lumânări şi să dea acatiste pentru iertarea de păcate a duşmanilor săi, că mult bine i-au făcut!
Toate acuzele pe care le-am auzit nu fac nici cât o ceapă degerată. Cea mai tare a fost aceea că Mircea Geoană încetase să mai fie un stâlp al partidului, că dezertase din tranşeea social-democrată. O fi, nu zic nu, că e greu să ghiceşti ce-i pot neuronii acestui domn. Dar, când încerci cu încăpăţânare să-l dai jos pe preşedinte, iar în acest scop sondezi puterea, colaboratorii şi aliaţii puterii, când faci temenèle ungurilor, nu poţi să ai o discuţie la o cafea cu Geoană? Nu ştii să-i gâdili un pic orgoliul? Nu te pricepi să-l duci cu preşul? Nu poţi să-i promiţi, ca lui Văcăroiu, o lună în jilţul prezidenţial? Nici nu-i greu şi nici nu trebuie să minţi prea tare. Ei bine, dacă nu eşti în stare de un lucru atât de simpluţ, asta-mi spune că nu eşti în stare nici de chestii mai măreţe. Alianţa USL a mai cedat un procent din zestre, şi asta pare s-o amuze straşnic. Mie, însă, nu-mi vine să râd. Eu nu-s dispus să-nghit broaşte râioase şi nici să ronţăi bătăturică pentru a păpa ochişor. Am declarat-o ritos: alianţa PSD-PNL e contra naturii, dar acum e cu perversiuni! Pe vremea CDR, Opoziţia nu avea nimic de făcut decât să admire cum îşi dă Convenţia cu stângu'-n dreptu'. Acum, nu, are iniţiative, e veselă, e vioaie, vrea să echilibreze balanţa antipatiei populare.
Unde să te reorientezi? Aceeaşi prostie, mai împopoţonată şi mai găunoasă, o văd în „Noua republică", de parcă aş vedea un film de serie B cu tribulaţiile solitare ale unui adolescent obsedat. Uniunea Năimiţilor şi a Parlamentarilor Reciclabili (aka UNPR) e un vis urât. Iar sublimul panseu „Azi în Dăbuleni, mâine-n toată ţara" cutremură de râs puţul gândirii.
Ar mai fi varianta câştigătoare, preşedinte+PDL+sateliţii. Numai că, aidoma dlui Iliescu, dl preşedinte pune la îndoială proprietatea privată şi vrea să naţionalizeze băncile. Am căzut pe gânduri. Asta-i de stânga? Ca om cu două rate la bănci, m-ar bucura peste măsură fuga finanţiştilor departe de România. Aş respira un pic. Dar mi-e cam frică să nu devin, peste noapte, dator la stat. Mai ales la statul portocaliu. Cu văicăreala sa, însă, dl preşedinte s-a aflat, o clipă, în poziţia bugetarilor implorând puterea să nu le taie salariul. Ciudată poziţie - şi umilitoare. Să te recunoşti tu, bărbat între bărbaţii de stat, o cârpă europeană. Să simţi că eşti veriga slabă (pe care o striveşti în orice discurs) căreia i se spune, în direct şi la o oră de vârf, „adio şi n-am cuvinte". Naşpa. Scriam, în urmă cu un an, un articolaş, „Nemuritorul Geoană", cu convingerea că mai jos de limita prostiei absolute nu poate coborî nimeni. M-am înşelat. Când prostul e şi fudul, spulberă orice record.
Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981), „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990) „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011) şi scrie pentru ''Adevărul''.
Se încarcă comentariile...
