Prăbuşirea balivernelor

«Cât timp, o, Catilina, vei mai abuza de răbdarea noastră? Şi cât timp îşi va mai bate joc de noi nebunia ta?» Cicero.

Într-o povestire celebră, „Prăbuşirea Balivernei", scriitorul italian Dino Buzzati face, în urmă cu mulţi ani, descrierea exactă şi plină de umor a situaţiei româneşti actuale. Personajul principal desprinde o scândurică aflată la baza unei clădiri impozante şi celebre, numită Baliverna. Urmează un dezastru: scândurica susţinea o piatră, care se va prăbuşi imediat. Ca într-un joc de domino, piatra angrenează un burlan, burlanul, un balcon, balconul, un calcan, şi toată Baliverna se surpă într-un noian de praf şi moloz. Parabola autorului nu e atât cea a României, ci a modului în care s-au înarmat guvernanţii cu toate mecanismele puterii, pentru a-şi asigura bunăstarea. Acest construct „politic" se vădeşte a fi o minciună de la cap la coadă. Nimic din ceea ce oficialităţile înfăţişau publicului nu are o bază solidă. Puterea e compusă suprarealist din relaţii, interese, ipocrizie, ilegalitate şi propagandă care, luate la bani mărunţi, nu fac cât o ceapă degerată. Mare balivernă a fost aroganţa lui Theodor Baconschi, cu poporul lui, diferit de „populismul" din jur. E aroganţa lunecoasă a ministrului Udrea, decentă doar când situaţia o cere. E aroganţa nătângă a primului sinistru, care nu răspunde la nicio întrebare. Aroganţa lui Blejnar, pentru care legea e moşia lui tac-su. E aroganţa preşedintelui, care jigneşte oameni, grupuri sau categorii sociale. În fine, e aroganţa partidului-stat care dispune discreţionar de fondurile colectate şi cu care asigură contracte fabuloase băieţilor deştepţi din energie, construcţii, gunoaie şi primării.

România de azi şi de ieri, încă din vremea lui Ion Iliescu, a fost de două feluri: a lor şi a noastră. Nu e o noutate. Guvernarea Năstase a făcut aceiaşi paşi, cu ciocul mai mic şi niţel temătoare, deşi credea, şi ea, că va fi nemuritoare. Dar cine suntem noi, ăştia? Simplu, suntem „ăia", cei care stau cu mâna-ntinsă, care se ghiftuiesc nefăcând nimic şi nu înţeleg necesitatea. Suntem „pegra", „tonomatele" „agenţii lu' Ana Pauker", „viermii", „ciumpalacii", în frumoasa tradiţie fesenistă, veche de douăzeci de ani. Cu cât România „noastră" e mai mare şi mai fără de speranţă, cu atât România „lor" e mai bogată şi mai profitabilă.

A fost suficient ca un inconştient (preşedintele) să clatine un pai din această fabuloasă structură, pentru ca guvernanţii să ni se arate în hidoasa lor goliciune. Niciodată explicaţiile despre drumul luminos pe care ne-am angajat n-au sunat mai ridicol. Justificările şi retragerile strategice nu sugerează nici înţelepciune, nici dialog, ci o imensă frică. Scârţâie scaunele de care fundurile ministerial-parlamentare par a se fi încleiat. Sunt mobilizate toate forţele, sunt trimişi la înaintare postacii de partid, sunt dezgropate fosilele (gen Stolojan), iar lui Moţoc i se taie capul pentru a fi dăruit mulţimilor. E o panică pe care o putem mirosi, pentru că iese din fiecare por al guvernării...

Dar, dacă ne uităm mai cu atenţie, vedem şi ceea ce nu vedem. În stradă, din toată România, au ieşit numai câteva mii de oameni. Mai inteligenţi sau mai nebuni, mai spălaţi sau mai furioşi. Poporul, însă, tace obidit şi trage cu ochiul la ştiri, mai încruntat ca niciodată. De acolo, din străfunduri, din tăcerea care nu spune nici da, nici nu, vine spaima cea mare. Nu cumva poporul ăsta, care n-a fost niciodată „al lor", nu îi merită?

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990) şi „Poeme alese" (2002), „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011) şi scrie pentru ''Adevărul''.