Pe unde scoatem cămaşa?

Spre deosebire de politicieni, economişti şi politruci, cred că soluţiile simple rezolvă problemele cele mai complicate.

România a pierdut toate meciurile şi a feştelit toate oportunităţile. Pe cât de eroic şi tragic a fost începutul, pe atât de ridicol şi insuportabil e prezentul. Nu pentru că ar fi sfârşitul, catastrofa, capătul de drum - naţiunilor nu le pasă de groaznicele păreri ale comentatorilor. Nici eu nu cred în profeţii Apocalipsei, ori în predicatorii dezastrului. Viaţa se încăpăţânează să reziste la încercările politicienilor şi ale oamenilor de ştiinţă de a le croi un destin mai bun sau doar mai îngrozitor. Natura umană are oroare de vid, dar şi darul supravieţuirii. Dacă simt că prezentul e pur şi simplu insuportabil, e pentru că eu, cetăţeanul, individul, insul, am certitudinea că, guvernat mai bine, mai responsabil şi mai puţin în dispreţul faţă de propria-mi persoană, aş fi început noul an cu mai multe împliniri, cu mai multe speranţe. Cred că, dacă, de la început, am fi adoptat Legea lustraţiei (punctul 8 de la Timişoara), dacă am fi dezvelit dosarele, dacă am fi privatizat totul, fulgerător, dacă am fi făcut publice toate resursele ţării, dacă... În fine, dacă am fi făcut tot ceea ce trebuia făcut, fără să ne ascundem după coada câinelui, acum ne-ar fi durut în cot şi de criză, şi de împrumuturi, şi de contextul european... Dar n-a fost aşa.

Pe unde scoatem cămaşa acum? Cum reparăm şirul de greşeli, cum îndreptăm purcoiul de injustiţii, cum dezumflăm gogoşile corupţiei şi ale demagogiei? Cum ne apărăm de abuzuri, cum ne ferim de consecinţe şi cum dezlipim de pe noi ciorchinele de profitori, escroci sau funcţionari lacomi? E evident, ne-am afundat, cu fiecare greşeală, într-o colcăială de consecinţe neplăcute. E inutil să mai visăm la un providenţial salvator al patriei. Ultimul exemplu ne arată clar că salvatorul se salvează întâi pe sine şi pe ai săi: rude, cumetri, prieteni, sponsori, clienţi şi slugi. E inutil să visăm la o minune. Dumnezeu nu are treabă cu politica. Ar fi nu dumnezeiesc, ci diabolic, prin consecinţe. E zadarnic să ne uităm, rugători, la alţii. În momentele de cumpănă, ceilalţi se uită la noi ca la o resursă, ca la o trufanda, şi ne scociorăsc cu scobitoarea interesului.

Astfel încât ajung, fatalmente, la o concluzie veche. Singura salvare va veni de la noi înşine. Statul ne-a uitat, iar autorităţile se spală pe mâini. De altfel, greu am putea spune, în clar şi fără să ne dăm după cireş, la ce foloseşte, acum, statul român? Dacă îndepărtăm clientelismul, dacă uităm protecţia de partid - nu rămâne mare lucru. Niscaiva strângere de taxe de la fraieri. Nişte parăzi şi câteva delegaţii, comitete şi comiţii. În rest, o imensă pată albă/neagră. Când poporul e părăsit de cei care-l guvernează, când poporul devine „vinovat" fără vină, e timpul să înţelegem că nu mai e loc nici de-ntors, nici de visare. Nici de o „nouă republică", şi de nicio „revoluţie". E timpul să reconstruim ceea ce a strălucit pe cerul României la început, acum douăzeci de ani: vechea „normalitate". Ce-ar fi să re-ajungem la relaţii fireşti între indivizi şi comunităţi? Dar dacă ne-am reinvesti cu încredere şi solidaritate? Să fim parteneri egali. Să-l apărăm pe cel nedreptăţit, să încetăm să-l admirăm pe şmecher, să-i închidem gura palavragiului... Să înţelegem că interesul general e şi unul particular. Că, dacă ne întoarcem spatele, vom sfârşi prin a ne vedea fundu-n oglindă. Şi vom cădea ca popicele.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada“ (1981), „Înnebunesc şi-mi pare rău“ (1990) şi „Poeme alese“ (2002), „Fraier de Bucureşti“ (proză scurtă, 2011) şi scrie pentru ''Adevărul''.