Ori la bal, ori la spital

Cel mai bine e să fii «privitor ca la teatru», vorba poetului. Dar întrebarea e: poţi? Şi dacă poţi, mai ai vreo şansă?

N-am spus niciodată că situaţia ar fi simplă. Nici n-am afirmat că ar fi posibil să ieşim din ea - ţac, pac - trosnind din deşte. Înţeleg, chiar dacă nu-mi convine, că sacrificii trebuie să facem, că afurisita de curea tot o vom strânge. După ce populaţia a finanţat din buzunarele ei drumurile desfundate, afacerile perdante, clădirile goale, podurile prea joase, expertizele nimănui, băncile de stat prăbuşite, achiziţiile pe sprânceană, fondurile pentru partid, jocurile piramidale şi, pour la bonne bouche, poşetele, automobilele ori reşedinţele anumitor doamne şi domni, tot noi suntem cei chemaţi să urnim căruţa.

Fără acest pas înapoi, nu ieşim din fundătură. E aproape inutil să ne întrebăm cine e vinovat. E superfluu. Cel care guvernează, când lucrurile ies rău, e întotdeauna vinovat. Dar e la fel de grav dacă-l lăsăm pe tolomac să ne poarte în continuare de grijă. Eu nu cred deloc în zicala resemnată, pur românească: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău." Alături de sacrificii, guvernul nu pune nicio soluţie economică. Doar acelaşi bla-bla cu „vom face, vom investi, ne vom ruga lui Dumnezeu..."

Mulţumesc, pot şi singur!

Că situaţia e gravidă şi prezită umflături e un fapt. O amuzantă consecinţă e intrarea caselor de pariuri în ciorba politică. Şansele demnitarilor de a rămâne în jilţ, ori neşansa care i-ar face să le părăsească, judecate corect, ar aduce bani buni pariorilor. Curat haz de necaz! Închipuiţi-vă o astfel de afacere declanşată la bordul Titanicului: „În cât timp ne scufundăm?" Să te ţii, pariuri pe sume astronomice! Numai că România nu are voie să devină Titanic, chiar dacă un căpitan încăpăţânat şi-o ceată de matrozi ameţiţi o ţin langa către aisbergul final. Asta e, acum, problema Opoziţiei.

Iar eu, simplul cetăţean, aş vrea să ştiu ce e în scăfârliile parlamentare. Gândirea politică zice că e musai să laşi guvernul, care se va scufunda în confuzie şi ineficienţă (şi ăsta e un fapt), să lucreze, până la dispariţia fizică a PD-L din scenă. Ce obiectiv tentant! Să-ţi vezi adversarul trăgându-şi singur la gioale, cărându-şi, contorsionat, pumni în spinare, scuipându-se (contra vântului) şi, în final, când se pune singur la pământ, cum îşi mai înfige gheara-n beregată! Nu-i fascinant? Aşa a dispărut - comic, dar nemeritat, aş zice - PNŢ-CD. Şi ce-i mai profitabil decât să nu faci nimic şi să câştigi totul?

Aşadar, pariorii spun deja că moţiunea de cenzură nu va trece, sabotată chiar de partidele iniţiatoare. Că nu-i vor ridica preşedintelui la fileu mingea câştigătoare. Că deja se aranjează listele de deputaţi scutiţi cu voie de la centru. Că va fi un râs homeric în Parlament, o hârjoneală aproape pornografică, asezonată cu chiuituri şi vorbe de duh. În acel moment, eu, măria mea, cetăţeanul (şi nu degeaba mă scriu cu literă mică), mă iau cu mâinile de cap. Prăbuşirea partidului de guvernământ e însoţită de prăbuşirea mea personală.

Eu nu vreau să dispară un partid, eu doresc dispariţia sărăciei, a ineficienţei, a hoţiei. Vreau o administraţie simplă, eficientă şi deschisă. Vreau inteligenţă şi bun simţ. Vreau, în sfârşit, pentru că fac, totuşi, parte din lungul şir de păcăliţi ai istoriei, să fie mai bine pentru copiii mei, dacă de mine şi-a bătut joc istoria. Multiubită şi stimată Opoziţie, hotărăşte-te acum! Poţi? Vrei? Pe unde eşti? La bal, ori la spital?