Orbul, surdul şi o ştiucă

E imposibil să nu fii uimit de risipa de inteligenţă, de uraganul de ură şi de eficienţa neobosită a propagandiştilor.

Cea mai comodă poziţie a unui om (nu îl numesc, încă, intelectual) e să vegeteze în şezlongul propriilor convingeri, să-şi bea vinul preferat, să privească absent, de la fereastră, mulţimea vulgară şi respingătoare a străzilor şi, bineînţeles, să-şi debiteze ideile cu încăpăţânare. E bine să fii orb, în aceste vremuri. Văzutul dăunează grav conştiinţei. Atenţia îţi poate perturba gândurile, observaţia directă poate impieta asupra calităţii cunoaşterii. Pe scurt, cel care vede realitatea (atât cât o vede) se poate îndoi nu numai de simţurile sale, dar şi de valorile dobândite de conştiinţa personală. E o nefericire, recunosc, ca realitatea să nu-i dea dreptate. E o mare tristeţe ca valorile în care crede, oamenii pe care îi admiră să nu se ridice la înălţimea idealurilor sale. Urmarea, pentru un om normal, e că ori îşi revizuieşte opiniile, ori corectează balanţa de plăţi a conştiinţei. Îţi plac, să zicem, Crin Antonescu sau Traian Băsescu. Pleci la luptă animat de convingerea că ai găsit eroul potrivit. Îţi cauţi aliaţi, partide, grupuri de iniţiativă. Te împrieteneşti şi te duşmăneşti. Îţi vestejeşti adversarul.

Scormoneşti după argumente (aici, dacă a vrut piaza rea, poţi fi un intelectual de frunte sau o persoană publică - deşi îmi e foarte greu să explic ce face dintr-un ins obişnuit o persoană publică). În fine, îţi pui toată fiinţa în slujba unei idei. Când ideea sau eroii din spatele ideii dau semne de slăbiciune, când discursurile sau faptele devin contradictorii, îţi trebuie oarece bărbăţie să te desprinzi. Nu pentru că eşti mai cu moţ. Ci pentru că nu poţi jongla, de dragul liniştii interioare, cu propria ta viaţă. Normalitatea te obligă. Şi ce faci? Exact ce spuneam la început. Închizi ochii. Îţi repeţi, întărâtat: „Visez, nu e adevărat, e o conspiraţie mondială!" Şi, brusc, orbeşti. Viaţa îşi recapătă şarmul, existenţa e iarăşi comodă şi ai, din nou, un scop. E bine să fii orb.

Dar şi mai bine e să fii surd. Îţi păstrezi capacitatea de a vedea. Mintea ta înregistrează culori, mişcări, feţe-feţe. Ceea ce anulezi cu dibăcie e capacitatea de a înţelege. Cuvintele, blestematele de cuvinte nu mai ajung la tine cu exactitate. E doar un murmur, o gălăgie. Spre deosebire de orbul politic, surdul politic are impresia că aude acelaşi lucru. Pentru el, lumea nu se schimbă. Argumentele celuilalt sunt şoapte ininteligibile. Dacă tot are impresia că le cunoaşte atât de bine, de ce s-ar mai obosi să le audă? Surdul nu le-aude, dar le potriveşte. El se aseamănă elevului care a învăţat lecţia cu castravetele. Oriunde i-ai deschide ochii, din două vorbe, el se repede hulpav asupra celebrului cucurbitaceu. Ştie una, dar bună. Surdul e impasibil la nuanţe, la clarificări, la circumstanţe. Surdul e judecătorul moral prin excelenţă. Nu e prost, dar sastisit de atâtea complicaţii cu care ar trebui să-şi bată capul. Dacă şi-ar scoate tampoanele din urechi, vuietul adevărului (atâta cât poate fi cunoscut) l-ar ameţi mai groaznic decât pe Agamiţă Dandanache.

Ar trebui să subliniez: orbul şi surdul sunt oameni foarte inteligenţi. Bine, dar ştiuca? Ce caută o ştiucă în povestea noastră? Păi, orbul, surdul şi cu ştiuca vor să ducă pe celălalt mal un sac cu grâu încărcat. Dihanie bătrână şi nărăvită în rele, ştiuca aşteaptă cuminte. Cei doi înfumuraţi îi vor face munca mai uşoară.