O minte bine odihnită

Se spune că tot ce-ţi mai aminteşti după ce ai uitat totul e cultura generală. Dar dacă nu-ţi mai aduci aminte nimic?

Articolul de faţă mi-a fost inspirat de dumneata, ci­titorule, în varianta-ţi electronică. Un poet zice că eşti seamănul meu, fratele meu. Nu mă consider cu nimic superior Domniei Tale, anonimul care face efortul de a mă citi. Deşi, uneori, simt cum mă mănâncă buricele degetelor să dau răspuns replicilor tale tăioase, întrebătoare sau doar injurioase. Dar nu despre mine e vorba. Şi nici despre dumneata. Ci despre micşorata masă a persoanelor care citesc, cărora litera tipărită sau virtuală le (mai) spune ceva.

Toţi şi-au dobândit priceperea de a urmări un rând, o frază, de a desluşi un cuvânt sau un înţeles din şcoală. Bună sau rea, ascunsă în spatele nostru, şcoala deschide coperta unei cărţi, silabiseşte un formular, intonează o lozincă pictată pe cârpă roşie sau neagră. Fără dascăli (repet, buni, răi), am hălădui, năuci, pe un imens câmp alb, behăiţi întrebător de turma oilor negre. De aceea, înţelesul greşit, confuzia persistentă, ori negura sensului - tot în spinarea şcolii ar trebui să le punem. Când şcoala nu şi-a făcut treaba, pustiul ideatic ori prostia arogantă care urmează i se datorează în întregime.

Nu spun nicio noutate dacă afirm că poporul român nu cunoaşte limba română. Şi cred că nimeni nu se va strofoca de-am să declar că şi geografia, istoria, fizica ori chimia sunt mistere de nepătruns pentru marea majoritate a conlocuitorilor. Fiţe de belferi. Cunosc persoane respectabile care râd de mine: "La ce-ţi foloseşte? Ia mai lasă-mă cu mofturile dumitale, stimabile!" Se poate trăi foarte bine şi fără asta. Ca să strângi un şurub nu-i nevoie de legea a doua a termodinamicii, iar de răstorni bălegarul în grajd, poţi să strici - atât - un scuipat pe mantis religiosa. Când te confrunţi toată viaţa cu registrul contabil, la ce bun să-ţi epuizezi mintea cu Nabucodonosor? Iar de posezi un butic alimentar, prospectul frigiderului poate să-ţi fie, numai el, hrană sufletească. Teoriile moderne consfinţesc utilitatea strictă a învăţământului şi pun pe coji de nucă memorizarea imbecilizantă. E suficientă, deci, alfabetizarea. Să nu complicăm lucrurile!

Nu-i vorbă, lucrurile chiar aşa stau, în imensa majoritate a realităţii româneşti. Cei mai mulţi cetăţeni cu patalama şcolară greu pot trece de genunchiul broaştei - şi pe drept cuvânt nici nu le pasă. Incultura cronică nu le ia nici caii de la bicicletă, nici intrarea la televiziuni. Fete cărora nu le-a stat niciodată creionul între dinţi şi flăcăi cu lănţuge şi portofele desenate pe muian n-au nicio problemă cu suta lor de cuvinte simpluţe pe care le mestecă între mugete şi gângăveli. Repet. E dreptul lor, e destinul lor, e plăcerea lor. Dar a presupune că ăsta trebuie să fie scopul educaţional al unei ţări - asta e sinucidere curată. Nu putem fi o ţară de cocalari şi piţipoance. Măcar pentru simplul motiv că altcineva trebuie să mai şi muncească.

Deşi cetăţenii sunt egali în faţa legii, ei nu sunt egali la nivel de creativitate şi creaţie. Fără să denigrez cu nimic munca gunoierului sau a motostivuitorului, cred că ţinta învăţământului trebuie să fie performanţa. Or, tocmai performanţa lipseşte din noul proiect al Legii Învăţământului. E o reorganizare haotică, făcută pe genunchi, care va mai rata o generaţie de elevi. Să ne ferească Dumnezeu de proşti, că au mintea bine odihnită, chit că s-au odihnit la şcoală!