O dictatură luminată

- Ştii ce-ar trebui la noi? O tiranie ca în Rusia…» Ironia lui Caragiale rămâne, şi azi, la fel de… ameninţătoare.

Recentele violenţe din Africa de Nord, haosul şi lupta populaţiei, amestecul grupărilor religioase, implicarea puterilor occidentale, vorbăraia ridicolă a FMI, toate ar trebui să ne întoarcă privirea către România. Şi la noi, populaţia a ajuns la capătul răbdării. Dar, în răspăr, fără niciun regret, e dispusă să-şi depună destinul în mâinile unui eliberator. Oricare ar fi ăla. Poporul s-a săturat, literalmente, să ia hotărâri care nu rezolvă nimic. Percepţia generală (şi corectă) e că, odată cu corupţia, cresc şi sărăcia, şi nedreptatea. Că aşa nu se mai poate şi că democraţia autohtonă e un mare fâs! Omul simplu nu mai vrea decât să muncească altcineva, oricine, pentru el. Că l-o chema Ceauşescu sau Băsescu, îi e indiferent. Talpa ţării a obosit. România prezintă sindromul recăderii bolnavului de cancer, după remisiune. Căderea e cu atât mai teribilă, cu cât speranţa însănătoşirii fusese mai vie.

Psihologi subtili au observat că „eliberarea" cetăţeanului de constrângeri, reînvestirea lui cu dreptul şi obligaţia de a alege de capul lui, departe de a-i aduce fericirea, l-au scufundat într-o neagră disperare. Libertatea are reguli şi se învaţă - şi este împovărătoare, nevrozantă, atunci când individul trebuie să decidă acolo unde nu se pricepe. Nu numai „prostimea" păţeşte aşa. Academicieni, doctori, ingineri, odată scoşi din domeniul lor de competenţă, sunt la fel de neputincioşi precum oligofrenul ademenit cu o acadea. O societate modernă şi bogată, diversificată şi îmbârligată - şi, mai presus de toate, eficientă - se bazează pe încredere. Am încredere că mecanicul îmi va monta bine volanul, că brutarul va amesteca făina de grâu curat, iar doctorul mă va trata de o boală reală - toţi au competenţele necesare. În schimb, le voi oferi un articol la fel de „curat, sincer şi profesionist" precum contraoferta lor. Aşa o fi? Pentru că brutarul care-mi cere sinceritate îmi vinde o pâine cu mucegai, mecanicul care-mi impune să ţin cu Băsescu mi-a f... axul cu came, iar doctorul liberal mă trimite să-mi fac o cardiogramă când eu am o alergie. De ce să fiu eu ăl mai prost? Aşa am ajuns la situaţia de faţă. Toate vocile sociale cer cinste, deschidere, transparenţă, comentatorii şi politicienii se bat cu cărămida-n piept, companiile se jură că nu fură, dar... Cum e posibil să avem protese naţionale la adresa corupţiei şi a necinstei, dar să avem o corupţie şi o necinste generalizate? Jos nepotismul, sus naşul Pandelică! Pretindem o ţară curată, dar o murdărim permanent de la volan, din balcon şi pân' la picnic. Democraţia e vinovată. Jos cu ea!

Concluzia celui care s-a săturat de palavre e că ne-ar trebui o dictatură ca-n... Aici cădem pe gânduri. Unde mai găsim exemplul potrivit? Oare cum de-au fost democraţiile occidentale capabile să construiască drumuri, şi case, să producă industrie şi artă, să întreţină şcoli şi spitale, fără ordine de sus, fără o mână de fier? „Nene, românul nu ştie decât de bici!" Orice dictatură începe cu un suspin de uşurare popular neţărmurit, cu promisiunea inevitabilă a unui viitor mai bun, cu ordine şi disciplină. Şi toate sfârşesc într-o corupţie profundă, într-o inechitate flagrantă, într-o foame şi o disperare insuportabile şi, la fel de inevitabil, cu vărsare de sânge - ca-n Africa de azi. Dacă vă place să visaţi, dragi concetăţeni, închideţi bine ochii!