Nu putem eşua decât împreună

De catastrofe şi de război te mai poţi apăra. Prostia, însă, prin caracterul ei indestructibil, e de neevitat.

Mi-l imaginez, noaptea, epuizat, umil, târându-se către casă. Deschizând uşa apartamentului, intrând pe hol, scoţându-şi pantofii, apoi haina - pe care şi-o priponeşte pe umeraş. Apoi îşi scoate ochelarii şi îi depune pe măsuţă. Îşi prinde rădăcina nasului între deşte, aşa cum fac oamenii tare obosiţi. Poate ar trebui să se culce. Dar nu! Brusc, pişcat de streche, aleargă prin casă urlând şi gemând. Se dă cu capul de mobile, de parcă şi-ar fi pierdut minţile, iar ceea ce a rămas în tărtăcuţă e celebrul „gol dureros" ce nu vrea să treacă. Îi e frică. Dar e prea laş să recunoască. Ameţit, înlăcrimat, cade în genunchi şi se roagă la toţi sfinţii: „Cine m-a pus? Am fost un dobitoc! Nu mai vreau prim-ministru! Nu-i de mine! Doamne Dumnezeule, de ce nu vine? Eu vreau să vie! Mamă, ia-mă sub pulpana ta, tată, scoate cureaua! Nu-nţeleg problema, doamna învăţătoare! Eu nu mă mai joc!" Acesta ar fi, pe scurt, portretul celui mai incompetent şi cel mai laş premier din istoria României, de la Burebista încoace. :)

De cutremur sau de secetă te aperi fugind sau ascunzându-te. Însă cred că ne e dat să purtăm guvernul Boc al nuştiucâtelea în spinare, până la sfârşit. Un economist bătrân şi resemnat mi-a spus că, poate, prin 2012, o s-o luăm şontâc, şontâc, în sus, ca şi cum am fi, din nou, în anul 2000. Că oamenii vor supravieţui, cu umilinţe de neînchipuit, păcălind statul, bălăcindu-se în economia gri sau neagră. Că vor învăţa să se descurce împotriva tuturor, minţind, escrocându-se între ei, inventând jocuri de întrajutorare, instaurând frigul şi foamea ca servitori devotaţi ai naţiei. Că mizeria poate fi, iarăşi, normală şi că, într-o bună zi, împotriva guvernanţilor şi autorităţilor, economia va reîncepe să funcţioneze. Cu o condiţie. Să nu le mai vină idei bravilor conducători. Să nu mai dorească cu niciun chip să ne facă binele cu de-a sila şi cu bani împrumutaţi. Dar mă tem că ei ţin morţiş să eşuăm împreună.

Or, spun eu, va trebui să reînvăţăm un vechi tip de solidaritate, al celor călăriţi - nu neapărat de bugetarii grăsani -,ci de guvernaţii fără minte. Va trebui să ne creăm singuri oportunităţile. Vă dau câteva exemple. Zece firme mici, cocoşate de impozitul forfetar, se unesc într-una nouă care nu va avea de plătit decât dublu. Cheltuielile se reduc de cinci ori. Orăşenii cu obârşii rurale pot pune bazele unui comerţ orăşenesc/sătesc fără intermediari. Preţurile ar scădea, profitul ar creşte. Să trimitem un singur om cu mormanul de acte la administraţiile financiare. Pacienţii doctorilor de familie să deschidă liste de subscripţie, la fel ca în cazul medicilor specialişti. Poate nu pleacă. Profesorii buni să fie plătiţi direct şi suplimentar de părinţi, după rezultate. Să eliminăm statul ca prestator de servicii. În sfârşit, dacă nu ne iese, grevă fiscală. De o lună sau două. Sau trei. Cum altfel să dobori prostia şi incompetenţa?

Mă tem, însă, să nu ajungă poporul român, în integralitatea lui, să fie privit, din palatele Cotoceni sau Victoriei, ca duşman de moarte al guvernanţilor înţelepţi. Abia atunci coana Leana se va putea întoarce liniştită în mormânt, să-i spună lu' Nicu al ei: „Ţi-am zis io, hârciogii ăştia de români nu se mai satură! Trebuia să-i strivim de mici!" La care Nicu o va bate blând pe mână, exact ca la proces: „Las' că se satură! Îi săturăm noi!"