Nemuritorul Geoană

Dacă 1+1 ar fi făcut vreodată 3, 4 sau 5, comunismul ar fi învins. Din fericire, matematica nu vrea să înveţe politică.

Comunismul nu s-a prăbuşit pentru că a asuprit, umilit, nenorocit generaţii întregi. Nici pentru că puterea corupe. Nici pentru că poporul a vrut căderea comunismului, ci pentru că sistemul s-a încăpăţânat să creadă că unu şi cu unu fac trei, dacă e ordin de sus. Dar a venit nota de plată... Atât. Aşadar, comunismul e mort şi îngropat, deşi e plâns cu clăbuci de fraierii care cred că se poate construi o lume mai bună ignorând regulile simple ale economiei (şi ale bunului simţ). Straniu e că acest tip de minciună partinică a evoluat, a luat avânt, s-a transformat în ceva mai interesant. Acum, constatăm că unu şi cu unu nu mai reuşesc nici măcar să facă doi. Guvernele Boc (de la întâiul până la al nu-mai-ştiu-câtelea) s-au străduit să-mi explice că, dacă vom împrumuta 20 de miliarde, vom fi mai bogaţi. În mod cu totul paradoxal, suntem cu 20 de miliarde mai săraci. Colac peste pupăză, 2011 nu va aduce nimic bun. A trebuit să învăţ de la dl Boc că dă cu minus. Dar nici despre asta n-are rost să vorbesc. De fapt, ştim toţi (chiar şi lăudătorii ştiu - poate mai bine decât detractorii) câte parale face şi câtă nesăbuinţă ascunde guvernul, această anexă de intendenţă a palatului Cotroceni.

Cu riscul de a mă repeta, am să mă aplec azi asupra unei noi ecuaţii: unu şi cu unu fac unu jumate! Hotărârea Opoziţiei de a se înfrăţi şi de a trage brazde peste hăţuri este ilustrarea tragică a chiulului de la lecţia de matematică politică. Nimic mai deosebit decât cele două partide înfrăţite. De la scopuri, istorie personală, ideologie şi idealuri. În fine, nimic mai deosebit ca alegătorul lor devotat. N-am să zic că această înfrăţire electorală e ca bătutul apei în untdelemn. Am să spun doar că, înainte de a trece la luptă împotriva duşmanului comun care-i uneşte, preşedinţii celor două partide ar fi trebuit să pună mâna pe creion şi hârtie şi să mai numere o dată steagurile. Această struţocămilă nu este însumarea votanţilor, ci doar ce mai rămâne după ce votanţii principiali (de stânga sau de dreapta, n-are importanţă) se vor fi retras la casele lor. Un sondaj comandat pe şest de cele două formaţiuni arată că, pe Bucureşti, PSD şi PNL au, separat, cam 65% din sufragii, în timp ce împreună cu greu sar de 50%. Niciunul în parte nu atinge ţinta majoritară simplă, iar diferenţa dintre cele două procente ar fi trebuit să le dea dureri de cap celor doi lideri. Dar sunt atât de orbiţi de Băsescu, încât uită că nu omul Băsescu trebuie dat jos, ci sistemul marca Băsescu. Şi mai uită că nu poţi amesteca o cotă unică (singura speranţă a liberei iniţiative) cu cota progresivă (singura speranţă a pauperităţii). Orice cedare de la propriul punct de vedere înnoadă o alianţă dar îi slăbeşte pe cei care o fac. Liberalii au comis-o, ce atâta vorbă?

O să-mi spuneţi, precum Farfuridi, că din această dilemă nu putem ieşi. Din păcate - acum e niţeluş prea târziu - dacă şi-ar fi scociorât minţişoarele înfierbântate, Opoziţia ar fi putut strânge toate procentele necesare. Era suficient un pact de neagresiune şi sprijin electoral şi fiecare şi-ar fi văzut de drum. Acum, dacă aş fi numitul Băsescu, le-aş trimite, personal, celor doi oameni politici câte o scrisoare de mulţumire. Intrarea în Parlament e în sfârşit sigură şi bogată. Cum să nu-i mulţumeşti adversarului pentru prostie? Sindromul Geoană a lovit din nou!