Ne întoarcem (cu spatele) la popor

Ce oarbă, neîmplinită şi tragică e iubirea pentru oamenii politici! Pentru ea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa.

S-a terminat primul act al comédiei. Cortina s-a lăsat, obosită şi peticită, publicul îşi trage răsuflarea. Bine că n-a murit nimeni, deşi, după ultimele replici, ai fi putut paria că se va lăsa cu cadavre şi împuşcături. Eroina feminină, un soi de Ioana d'Arc răguşită, striga de mama focului: „De nu se întoarce Băsescu la Cotroceni, va fi război civil!", în timp ce un personaj secundar, foarte vorbăreţ, cu o schijă înfiptă-n tărtăcuţă, ameninţa, ridicând pumnul: „De se va întoarce Băsescu la Cotroceni, va fi război civil." Partea dreaptă a scenei fusese ocupată de Ionescu, Popescu, cetăţeni, non-alegători, rumoare. Aceştia protestau în numele Constituţiunii, agitând hârtii, reclamaţii, dosare, cătuşe. E drept, erau în minoritate, dar mai bine organizaţi, cu arme mai sofisticate şi cu poporul în gură.

Din partea stângă, dinspre tribuna oficială, rumoare, alegători, cetăţeni, Popescu şi nelipsitul Ionescu agitau şi mai straşnic ordonanţe, decizii, contestaţii, cătuşe, tot în numele Constituţiunii. Fireşte, şi gura lor era plină de popor, iar spectatorii chiar au simţit, pe pielea lor, colţii ascuţiţi ai celor două tabere, gata să sfâşie.

Ambele tabere aveau conducători straşnici: doi mincinoşi şi un plagiator. Gurile rele (criticii din primele rânduri, înarmaţi cu binocluri şi lornioane) susţin că mincinoşii sunt laşi, iar plagiatul presupune şi hoţie.

Pe rând, fiecare dintre personajele principale a ieşit pe rând la rampă şi a rostit câteva cuvinte memorabile. Zgomotul sălii (aplauze şi fluierături) a cam acoperit monoloagele, dar, dacă îţi ascuţeai auzul şi făceai abstracţie de rumoarea galeriei, puteai trage o concluzie. Nu numai că triunghiul magic, acest trio formidabil de maeştri cântăreţi în strună, vorbea din suflet poporului, dar, cu ostentaţie, cu mândrie şi eroism, se şi încredinţa voinţei sale tămăduitoare.

Toţi voiau ceva mic, drăguţ, simplu. Să se întoarcă ei la el. Erau gata de orice sacrificiu şi, dragul acestei mase informe şi fără nume, cel mai înflăcărat cuvânt de onoare era „demisie". Ajunsă în acest punct, comédia s-a mutat la etaj. Acolo, printre vălătuci de bumbac care sugerau norii, nouă pitici îmbârligători numărau de zor ceva şi comunicau prin semne celor de jos. „E bine. Nu e bine.

Suntem. Nu suntem. Vom hotărî. Mi-e frică. Puşcărie! La luptă!" E drept, nimeni nu a înţeles prea bine ce numărau ei cu voce înăbuşită şi nimeni nu-i vedea la obraze, aşa cum bombăneau, ascunşi în faldurile unor pelerine stacojii. Sala a fost străbătută de un fior. Puteau fi zei, dar, mai degrabă, puteau fi micii inchizitori cu ordinul de autodafé în buzunar. Exact atunci s-a întrerupt spectacolul.

Când s-a ridicat cortina, scena nu se schimbase prea mult. Tranşeele erau săpate, cavaleria şi tancurile aşteptau, vibrând, să intre în acţiune. Un singur amănunt părea de neînţeles. Toate personajele stăteau cu spatele la public şi-şi dăduseră jos pantalonii. După stupoare şi de indignare, spectatorii s-au liniştit. Eroii lor făceau temenele în faţa unui trimis al zeilor, un soi de „deus ex machina", îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe roşii, cu un pieptar albastru înstelat şi cu un felinar în mână. Au izbucnit aplauze frenetice. Caraghiosul acela îl închipuia pe licuriciul cel mare. „Pe el, băieţi!" s-a auzit dintr-o sută de piepturi. Actul a demarat în trombă.

Spectacolul continuă.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981).