Mica ţiganiadă europeană

Ipocrizia ascunde, sub un strat gros de fard, adevăratele probleme. Rezolvarea lor e ori imposibilă, ori improbabilă.

Întâmplarea face să fi citit, mai demult, o relatare despre frământările dintr-o mică provincie germană. Notabilităţile, autorităţile, liderii locali se strânseseră toţi în păr să rezolve o problemă. Erau deranjaţi de prezenţa unei minuscule comunităţi ţigăneşti la marginea burgului. Toţi acuzau activităţile infracţionale, precum şi modul de viaţă al intruşilor, în profund dezacord cu principiile marii comuniţăţi-gazdă. Propuneri au fost de tot felul: de la ardere la educare, de la alungare la asimilare... Nu ştiu ce s-a hotărât până la urmă. Povestea nu spunea. Ceea ce pot, însă, să vă dezvălui e că întâmplarea avea loc pe la 1490... Alte chipuri, dar aceeaşi poveste, desprinsă, parcă, din cuvântările preşedintelui Sarkozy. O istorie oprită în loc. Precum vedeţi, chestiunea nu e nici nouă şi nici nu are un caracter exclusiv românesc.

Altă întâmplare - de care sunt profund ruşinat - e legată de întâlnirea cu nişte reprezentanţi ai comisiilor şi comitetelor europene, prin anii '90. În naivitatea mea (incorectă politic), atribuiam cel mai înalt nivel de criminalitate din România comunităţii în discuţie. Eram foarte sigur pe mine: statisticile păreau a-mi da dreptate. De altfel, ca tânăr fost revoluţionar, vizitând Parisul pentru prima dată, fusesem indignat până la furie văzând cerşetori care se dădeau "refugiaţi politici din România". Era, ce-i drept, o reţetă de succes! Dar oficialii europeni m-au privit sever şi m-au mustrat. Era vina mea (a majorităţii) că deposedasem de drepturi, de demnitate, de orice orizont pe aceşti oameni. Cum îmi închipuiam eu că avea să reacţioneze o etnie discriminată? Exact cum reacţiona! Trebuie programe de integrare! Am oftat. Ca de atâtea ori, vecinii noştri mai înţelepţi care trăiseră multe şi rezolvaseră şi mai multe păreau să-mi dea o lecţie de viaţă. Mai mult ca sigur, mă lăsasem dus de val.

Numai că lecţia asta de viaţă şi morală s-a epuizat jalnic în zilele noastre. Toată civilizaţia occidentală, social-democrată, ca în Franţa, de dreapta, ca-n Italia, conservatoare, ca-n Anglia, ori lasă-mă să te las, ca-n Spania, pare să se prăbuşească la cea mai mică zgâlţâială. Micile tabere de corturari au dărâmat pojghiţa ipocriziei şi superficialităţii. Nimeni - din mândra ceată a apărătorilor drepturilor omului - nu pare dispus să accepte realitatea. Aceşti ciudaţi şi nomazi cetăţeni europeni nu răspund la stimulii standard. Oamenii, poate da, dar comunităţile, nu! Nimic nu-i poate întoarce din drum, nici banii de repatriere, nici prigoana, nici ameninţările extremiste. De fapt, toate resursele "educative" ale conglomeratului occidental sunt ca frecţia Diana la piciorul de lemn. Educatorii de modă nouă au rămas - toţi - repetenţi la europenism. Cu mare fereală şi închizând ochii cu pudoare, occidentalii sunt de acord cu un singur tip de rezolvare a "problemei ţigăneşti": expulzarea, eliminarea, amprentarea, spălarea pe mâini.

E bine, deci, când tragem linie, să acceptăm că nu le ştim pe toate. Că judecăţile noastre de valori sunt, deseori, simple prejudecăţi. Iar de vom persista în greşeală, vom eşua aşa cum au eşuat respectabilii strămoşi. Nici eu nu ştiu cum e bine să procedăm. Tot ce ştiu e că prietenii mei de etnie ţigănească, oameni talentaţi, educaţi, rafinaţi - se feresc de comunitatea de care au fugit ca dracu' de tămâie. Or fi ştiind ei ceva.