Mica amărăciune

Funcţia creează organul, zice înţelepciunea popular-urbană. În România însă ar fi nimerit să zicem că îl corupe. Atât.

În cei douăzeci şi doi de ani de Românie capitalistă, puţine au fost momentele în care am putut să mă bucur integral de roadele micuţei şi sângeroasei noastre revoluţii. Această construcţie - să-i zicem capitalistă - a fost croită după chipul şi asemănarea bătrânilor, hârşiţilor activişti care au făcut ce-au făcut şi au împărţit averea, teritoriul şi beneficiile, aşa cum bine învăţaseră la cadre. Ce-i al nostru e şi-al meu, ce-i al meu e numai al meu. O morală feudală. Pas cu pas, şi-au bătut în cuie demnităţile şi funcţiile. Unu', doi să-i fi dat jos vântul, în rest, toţi, la datorie! Am străbătut acest timp sperând mereu că ziua de mâine va fi totuşi mai bună, mai dreaptă, mai normală. Ca un făcut, „mâine" s-a transformat în „poimâine" sau, de cele mai multe ori, în „Paştele cailor".

Acum nu mai scrutez viitorul cu aceeaşi neobosită încredere. M-aş bucura ca armata de birocraţi, guvernanţi, ideologi şi păsărici politice să uite că exist. Ca un făcut, cele mai mediocre figuri, cei mai rău intenţionaţi activişti, leprele cele mai bazate mi-au taxat existenţa. Nu-mi explic decât ca pe o ironie a sorţii traseul fabulos al mediocrului, falimentarului, şmecherului Nicolae Văcăroiu, ajuns, e drept, doar pentru o lună, preşedintele ţării. Curat ironie a sorţii! Şi admit că-i un blestem naţional faptul că am avut de ales în ultima decadă numai între activişti, fie că s-au numit Năstase, Băsescu sau Geoană. Unul coruptean, unul mârlan şi-altul gogoman. Dacă priveşti înapoi cu mânie te iei cu mâinile de păr. Dintre miile de cetăţeni cu onoare şi cu bun-simţ, doar aceştia au ajuns la vârf. Nu-l mai pun la socoteală pe - vorba preşedintelui - bătrânul edec Iliescu. Dar eu nu cred nici în blesteme, nici în pisica neagră. Ce să alegi? Ce să elimini? Unde să te ascunzi? Unde-i răul cel mai mic, să-l strâng de gât?

 De aceea, în 2009, la apariţia lui Crin Antonescu, am avut o tresărire. Am auzit alt­fel de vorbă. Am avut în faţă altfel de om. Exact ca înecatul care se agaţă de un pai, m-am atârnat de această nouă speranţă cu convingerea ulterioară că, de n-ar fi fost blestemata maşinărie de partid care să-l împingă în faţă pe gogoman, profesoraşul l-ar fi spulberat pe căpitanul fără flotă. Asemenea mie, mulţi s-au aruncat în vâltoare, gata să tragă targa pe uscat încă cinci ani lungi. Omul fusese absent de la lecţia de politică aplecată. Şmecheria românească părea să nu-i fi întunecat minţile. Iar când a adresat ţării un apel la normalitate şi bun-simţ, se pregătea să ridice potul, cu un careu de aşi.

Aşi! Unde e omul de atunci? Unde e şovăielnicul (în sens bun) preşedinte al PNL? N-au trecut decât doi ani de la micul triumf electoral şi avem în faţă un om supărăcios, despotic şi ranchiunos. Îl supără presa, ca pe preşedinte. Îl scot din minţi adversarii, ca pe preşedinte. Are nostalgia băilor de mulţime, ca un preşedinte. În jurul lui a răsărit, ca în jurul oricărui şef românesc care se respectă, o curte de sicofanţi şi de ţucălari. Realitatea se îndepărtează de dl Antonescu cu aceeaşi viteză cu care s-a îndepărtat de realitate dl Băsescu. O fi un motiv de veselie pentru îmbârligători, pentru cumetri, pentru împărţeala demnităţilor şi a beneficiilor, pentru şoriceii de partid. Pentru mine e un motiv de amărăciune. Dar nu mai e marea amărăciune a ultimilor ani. E una neînsemnată şi resemnată.