Mândrie şi prejudecăţi

Te prinzi că mintea prostului e odihnită numai atunci când îi ceri argumente. Privirea i se goleşte şi vorba se tulbură.

Cum trag oamenii anumite concluzii? Cum îşi formează părerile? De ce adoptă un punct de vedere şi cum se face că îl apără cu ghearele şi cu dinţii, că sunt în stare să înjure sau să mintă? Trebuie să existe, ascuns, un proces enigmatic care să elibereze în naturelul simţitor această otravă adormitoare a conştiinţei. Astfel, un zvon e mai puternic decât o mie de adevăruri. O minciună face rău şi la zece ani după demontarea ei. Oare de ce propriile iluzii ni se par mai adevărate decât adevărul? Dar ce e adevărul? - vor sări filosofii. Nu-i relativ? Mărturisesc că, pentru mine, albul e alb, nicidecum o variantă de cenuşiu. O fi filosofia chibritului, dar alta mai bună nu am.

Mi-am pus toate aceste întrebări, deoarece, în ultima vreme, alături de înjurături, de ameninţări, de „bube, mucegaiuri şi noroi" (le înţeleg, fac parte din bagajul „războinic" al poporului român - şi le iert, că-s vorbe spuse la necaz), am început să primesc chestii mai forţoase. Aflu, de exemplu, despre mine, că mă tăvălesc în „f...alele social-democrate", că sunt plătit, alături de tonomate, vuvuzele, cu mii şi milioane, nu de balene, ci de euro, că m-am făcut slugă dracu'. Oameni pe care nu i-am văzut niciodată şi cu care nu am schimbat o vorbă (sau poate la o masă de cămin studenţesc în urmă cu 35 de ani) ştiu prea bine unde m-am întâlnit ba cu Felix, ba cu Patriciu, ba cu Vîntu. Persoana mogulului diferă după împrejurările politice. Şi suma diferă, ori prea mult, ori prea puţin. Aceiaşi oameni ştiu ce gândesc şi, după ce afirmă că m-au citit cu plăcere odinioară, îmi trântesc verde-n faţă că sunt un ratat şi că de aia nici nu mă mai citesc, sâc! Ce dezamăgire, ce scârbă le inspir! Eu nu-i cunosc şi nici nu doresc să-i cunosc, dar domniile lor, în ciuda faptului că nu dau o ceapă degerată pe mine, ţin morţiş să-mi comunice acest lucru tare şi răspicat, în faţă!

E dreptul oricui de a crede că Soarele se învârte în jurul Pământului. Dar, când vorba iese pe gură, când opinia i se fixează pe hârtie sau pe suport virtual, individului i se mai taie nasul. Nu degeaba zice înţelepciunea paremiologică: „Vorba pe unde-a ieşit - mai bine să fi tuşit". Am greşit şi eu. Am jignit un om fără niciun motiv. Un coleg de breaslă. E vorba de Cristian Tudor Popescu şi îi cer şi acum, pe cale „oficială", scuze. A vorbit gura fără mine. Şi trebuie să dau socoteală. Cei care mă judecă nu-şi pun, însă, niciodată (ce cuvânt greu - acest niciodată) problema că s-ar putea înşela.

Nu au nicio îndoială. Sunt categorici şi au datele (iar dacă nu le au, nu e decât o chestiune de „goagăl"!), au şi sentinţa. E inutil să cer probe. Sunt luat peste picior, asemuit cu coana Leana, care chiţăia: „Dovada! Dovada!". Justiţiari spăimoşi, contabili de pripas şi detectivi în mizerie sunt gata să-mi răsfoiască conturile, să-mi julească proprietăţile, să-mi stoarcă mărturisirea. Faptul că nu există nu-i deranjează. Argumentul e „ştie lumea, asta e opinia generală". Mă iau mai pe departe: cum am putut să decad atât de jos? Mă simt bine pupându-l în bot pe Iliescu?

Fac observaţia că astea nu-s simple înjurături. Sunt afirmaţii. Sunt acuze. Sunt chestii de notorietate publică. Şi mă întreb: oare unde am mai auzit genul ăsta de argumentare? Care-o fi modelul mental? Cine e liderul spiritual care face din om neom? Nu ştiu, n-am nicio idee! :)