Lupta dintre clase

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cel mai simplu lucru e să găsim un vinovat. El ne va salva de povara conştiinţei. În capul lui ne putem vărsa zoaiele.

Tatăl unui marcant personaj politic actual scria, în plin proletcultism românesc, versurile „Mai trece-o noapte şi mai trece-o zi / Se-ascute lupta dintre clase"... Marele public le-a uitat. Ca pe orice prostie. Societatea construită pe antagonismul de clasă părea că şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, deşi crease o pătură specială, a profitorilor sistemului: activişti, securişti şi neamurile lor. Noţiunea clasică de „clasă" ieşise din uz. Societăţile moderne se fundamentează chiar pe hulita clasă de mijloc. Noţiunea are trei principii: venit, abilităţi şi un soi de cultură socială, care asigură funcţionarea economiei, precum şi relaţiile dintre cetăţeni. Dar se putea ca România să nu facă excepţie? De 20 de ani lăudăm şi construim, precum Caţavencu, această fantoşă. După cum constatăm din statistici, inclusiv cele oficiale, România e o ţară de sărăntoci, veşnic exportatoare de forţă de muncă. Dintre cele 20 de regiuni sărace ale Europei, România deţine nu mai puţin de şase în primele zece şi, dacă nu ar fi existat o regiune bulgărească mai amărâtă decât toate, eram primii în top.

Dar nu despre sărăcie vreau să vorbesc, ci despre consecinţa acestei sărăcii generalizate: clasa mijlocie românească s-a topit pentru a deveni o păturică neînsemnată şi înspăimântată de viitor. La o primă privire, acest motor al economiei s-a gripat. Profesiile liberale sau de înaltă calificare care o caracterizează nu mai au farmec pe la noi. Cei chemaţi să învârtă rotiţele şi pârghiile ori au plecat, ori au trecut într-o categorie inferioară, ca un boxer nemâncat, ce atinge greutatea admisă, dar nu mai are forţă să intre în ring. Clasa de mijloc e, azi, ţinta atacurilor de-a valma. În rol de ţap ispăşitor, e luată sistematic la refec. Marele reproş, paradoxal, e că-i prea... bogată! Ziariştii sunt tonomate în care bagi valută forte, medicii sunt nişte şpăgari, aviatorii au salarii nesimţite, profesorii câştigă neglijându-şi îndatoririle ş.a.m.d. Toate tunurile sunt puse pe amărâta de păturică deşirată, cu un singur scop: reducerea veniturilor lor şi cuprinderea tuturor în larga, încăpătoarea şi umilitoarea sărăcie cronică.

Ceea ce mă îngrijorează nu e faptul că săracul nu-l mai crede pe cel puţin mai bogat, ci furia clocotindă care doreşte să reducă totul, să scufunde toţi cetăţenii, deopotrivă, în aceeaşi supă a mizeriei egalitare. Mă îngrijorează nebunia care a ajuns să acuze un salariu de, să zicem, 5.000 de lei, ca exorbitant. Este suficient să pomeneşti această sumă că se şi porneşte un tsunami de mugete: „Împuşcaţi-l! Luaţi-i totul! Omorâţi-i copilul!" Un om care conduce, să zicem, centrala nucleară de la Cernavodă ar trebui, în concepţia publicului dezlănţuit, să câştige cât un profesor de gimnaziu, iar ultimul, cât un gunoier, că doar toţi muncim. E o ură atât de generalizată, în toate straturile societăţii, că se sparie gândul, cum ziceau cronicarii. Nimeni nu vrea să urce, cuvântul de ordine e „sărăcie la tot poporul". Ce nivelează această ură e unitatea de cuget şi simţiri în lupta împotriva clasei de mijloc. Iar bogătaşii de rit nou ai României - sau, mai bine spus, cei ce întreţin relaţii privilegiate cu statul - îşi pot exhiba cu superbie maşinile, amantele, bijuteriile şi accidentele de circulaţie: în urma lor rămâne doar parfumul urduros şi unsuros al invidiei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite