La început a fost minciuna

Am greşit. Aş vrea să mai trag o dată… poate alt bilet… o altă existenţă… De ce nu există în istorie butonul „Delete“?

Şi ce dacă bătrâna şulfă Ion Iliescu s-a băşicat la BookFest? S-au stins cumva astrele universului? Cine-s „Noii Golani", pe cine reprezintă ei? Şi, la urma urmei, ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acei golani? Nu pot să vă spun cu câtă tristeţe privesc, acum, în urmă. Nu pentru că am fost, personal, păcălit, minţit, amânat, dus cu vorba şi cu preşul.

La nivelul unei naţiuni, nefericirea unui individ nu-i nici măcar cât virgula între subiect şi predicat. Dar România e în faliment. Nu neapărat unul economic, nici măcar politic. E un faliment naţional. Totul s-a construit stâmb şi bezmetic, zi de zi s-au adăugat erori, nedreptăţi şi complicităţi care au clădit, la final, o ţară imposibilă: cea mai coruptă, cea mai ineficientă şi cea mai aiurea din Uniunea Europeană.

Şezum şi plânsem. Dar povestea spune că am trăit şi am îmbătrânit alături de un monstru, fără să-i adulmecăm duhoarea. Nu ne-a ajuns că a bâlbâit Ceauşescu o ţară schiloadă şi înfricoşată. Am participat şi la renaşterea unei mortăciuni. Am creat o ţară-zombi, ce pare să zâmbească, să glumească, dar nu e decât o încurcătură de maţe fără leac. Am mai scris-o: acum, numărul infractorilor (de orice fel, economic, fiscal, penal ş.a.m.d.) depăşeşte numărul persoanelor cinstite. Dar n-am să fac greşeala să spun că populaţia eludează legea de bunăvoie şi nesilită de nimeni.

Între a fi cinstit, dar a muri şi a fi necinstit şi a supravieţui, specia alege cu ochii închişi varianta a doua. Nu mă pot împiedica să-mi pun problema morală, aproape la fel de importantă ca aceea existenţială. De ce am ajuns în această fundătură? Cum de am eşuat atât de lamentabil? Cei mai slabi de înger şi-au întors privirile către cer şi au ajuns la concluzia că Divinitatea are ceva cu noi, păcătoşii. Alţii, scufundaţi până peste cap în istorie, sunt siguri că etnia noastră e condamnată. Iar cei niţeluş mai tineri, mai capabili şi mult mai dezamăgiţi îşi lichidează identitatea, îşi execută amintirile şi-şi cumpără bilet pentru o viaţă mai bună... în altă ţară, unde speră să nu mai audă vorbindu-se româneşte. Aşa ceva, nu-i nevoie s-o spun, nu s-a pomenit nicăieri în istorie.

Am construit o Românie strâmbă. O Românie a cumetriilor complice, a mitocăniei vinovate. Zi de zi, din clipa în care Ion Iliescu a pus mâna pe putere, ajutat de toţi cei care au implorat pronia divină ca el să fie alesul, ţara şi-a fentat destinul posibil.

Dl Ion Iliescu e convins că binele pe care l-a aplicat ţării era singurul posibil. Era cel mai înalt grad al binelui care i-a trecut prin minte. Nici acum, după douăzeci de ani, după farsa tragică din decembrie ‘89, când a condus armata cu o mie de victime şi niciun prizonier, după scatoalca din iunie ‘90, când experienţa stalinistă l-a învăţat cum să cuminţească Bucureştiul, nu are vreo clipă sentimentul că a prăbuşit o naţiune. El este groparul nostru jovial.

România e a lui, nu a noastră. Pe atunci, a te atinge de Ion Iliescu era egal cu a-ţi semna condamnarea la bâtă. Astăzi - ce ironie a sorţii - puterea are acelaşi miros, aceiaşi actori, aceleaşi obiceiuri, aceiaşi sicofanţi. Iar binele care rânjeşte de la Cotroceni e, ce nenorocire, binele suprem. Numai să pofteşti, mă musiu, să te atingi de farul nostru călăuzitor, şi ţi-o iei. Cetăţene, bagă-ţi, dracu', minţile-n cap! Ţi-o spun spre binele tău!