Jos Băsescu!

Opoziţia ne anunţă că, imediat ce va cuceri reduta Parlamentului, va purcede la demiterea preşedintelui. O fi înţelept?

Pe 12 ianuarie 1990 mi s-a luat ceaţa de pe ochi. Definitiv. În urma celebrelor manifestaţii din Piaţa Victoriei, Ion Iliescu şi FSN s-au aşezat într-o crudă, dreaptă lumină. Dumitru Mazilu era înfrânt, echipa de activişti devotaţi se instala la putere cu sprijinul populaţiei orbite de televizor. Aşa a fost să fie, spre disperarea unora ca mine - confruntaţi nu numai cu abuzurile, lăcomia, incompetenţa şi imbecilitatea noilor guvernanţi, dar şi cu valul de simpatie populară. Uraganul ăla te făcea, uneori, să te întrebi de ce mai rămâi în ţară, ce să mai speri? Şi uite că Iliescu a trecut, Adrian Năstase e o amintire, iar cel care a înjunghiat de două ori Constituţia e oale şi ulcele. Şi noi am îmbătrânit... Ţara construită după chipul şi asemănarea aparatului de partid biruitor a rămas a lor şi e bine mersi, adică naşpa rău. De aceea, chiar dacă în duminica orbului sentinţa primului scrutin liber mă izgonea din Piaţa Universităţii în numele democraţiei, sloganul „Jos Iliescu!" nu l-am putut extirpa niciodată din inima mea. Acolo e şi-acum! Ion Iliescu a făcut cel mai mare rău României. Pot să iert. Nu pot să uit.

Însă indiferent câtă ură neputincioasă strânsesem împotriva Domniei Sale, nu am putut scanda niciodată: „Iliescu, du-te-acasă / Că te-aşteapt-o canceroasă!" sau „Pregătiţi zidul de la Târgovişte!". Ura, furia şi neputinţa nu sunt niciodată scuze pentru încălcarea principiilor în numele cărora trăieşti. Nu mă pot deosebi de duşmanul meu dacă mă comport la fel. Dau naştere, astfel, unui lung şir de abuzuri căruia îi voi cădea, într-o zi, victimă. Constituţia din 2003, făcută pentru un partid şi pentru un om (în numele poporului, cum altfel?), a căzut în mâinile altui om. Iar acesta o siluieşte la fel cum ar fi făcut-o cel care a croit-o, ba chiar cu asupră de măsură. Toate ambiguităţile, toate chichiţele sunt bune pentru a o viola şi apoi a o oferi mulţimii, ca pe o trufanda. Nu e vina omului care o foloseşte - Constituţia a ajuns o armă cu două tăişuri. E bună doar să retezi capul duşmanului tău. Dar ţine-ţi mâinile încleştate pe mâner, de nu vrei să-ţi zboare şi ţie căpăţâna!

Da, am să strig până la capăt: „Jos Băsescu!" sau „Demisia!". Cele mai multe din acţiunile şi vorbele preşedintelui le iau ca pe jigniri şi umilinţe personale. Nu e loc de-ntors. Numai că nici prin cap nu-mi trece să fac din asta o platformă electorală. Şi nici nu-mi pot imagina un Parlament nou care, înainte de a se aşeza în bănci, să purceadă la demiterea preşedintelui. USL nu mi-a explicat niciodată motivele pentru care va întreprinde o astfel de acţiune. E ca şi cum ar şti, de ­pe-acum, ce va face preşedintele, iar verdictul pentru crimele necomise se va fi dat deja. La fel procedează Puterea actuală, luând în derâdere bruma de legi şi de moralitate. Mânia populară, disperarea generală cer un cap, cel mai înalt cap din stat. Numai că dorinţa e una, iar putirinţa legală, alta. Ar însemna să deschidem Cutia Pandorei şi să inaugurăm un şir nesfârşit de instabilitate şi abuzuri. Poate preşedintele va încălca legea, dar poate nu. În acest caz - şi ca o soluţie extremă - acţiunea Parlamentului ar avea sens. Bunul-simţ îmi spune că, de va fi uzată puterea dobândită în Parlament, iar suspendarea prezidenţială va fi abuzivă, cu toată jalea, cu toată amărăciunea, cu toată furia, va trebui să-l sprijin pe preşedinte!

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Poeme alese" (2002) şi „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011) şi scrie pentru ''Adevărul''.