Între oameni şi câini

Omul, ce mândru sună acest cuvânt! De câtăva vreme, însă, am serioase dubii – nu la adresa mândriei, ci a umanităţii.

Dacă mi-aş fi început articolul cu un îndemn la eutanasierea câinilor vagabonzi din Capitală, sunt convins că, din senin, s-ar fi declanşat furtuna. Mii de suflete miloase m-ar fi blestemat, ori s-ar fi oferit (cum s-a mai întâmplat) să-mi aranjeze copilul, soţia sau mama. Greu de imaginat ce-i mână în luptă pe apărătorii cauzelor exotice. Dar e un fenomen răspândit şi universal. Când e vorba să se salveze o balenă eşuată, se strâng roiuri de voluntari cu plase, căldăruşe, walkie-talkie, muncind şi agitându-se din zori până-n asfinţit. Rezultatul e nul, pentru că balenele eşuate sunt, de regulă, grav bolnave, creierul lor e distrus. Dar la specii nedescoperite şi la cercetări ridicole şi futile se mobilizează minţi luminate şi surse financiare de invidiat, cu acelaşi rezultat. Este de necrezut câte activităţi umane inutile animă sufletele pioase ale concetăţenilor noştri.

În acelaşi timp, există fenomene îngrijorătoare în cel mai înalt grad care ori trec neobservate, ori trezesc sentimente de dispreţ sau de ură. Există printre noi, la o distanţă convenabilă, indivizi aflaţi într-o suferinţă acută, oamenii străzii. Opinia publică îi percepe ca meritân-du-şi soarta şi-i ocoleşte cu prudenţă. Bucureştiul e plin de ei, bălăngănindu-se de ici până colo, dormind prin ganguri, hrănindu-se cu te miri ce, bolind pe tăcute şi dispărând din peisaj ca frunza-n vânt. Pe aceeaşi treaptă cu ei, cete întregi de cerşetori-copii, captivi şi sălbăticiţi cu forţa spre a ocupa exclusiv acest segment al vieţii asociale. Nicicând vidul legislativ n-a fost mai sufocant, ori iniţiativa privată mai neputincioasă. De cele mai multe ori, inşii în cauză se comportă ca nişte animale fără stăpâni, ca nişte neoameni. Dromomani, refractari la regulile sociale, scormonitori în gunoaie, bolnavi la trup sau la minte, încet, încet, vagabonzii şi-au câştigat un loc murdar printre noi. Nu e nimic romantic, vizionar sau excitant în „libertatea" de care se bucură. Trec pe lângă ei zi de zi. Mai mult de un leu, doi, nu fac nici eu nimic. Nu mă simt în stare. Caut un licăr uman în privirea aceea goală. Iar noaptea târziu, când văd unul-doi puradei înşiraţi pe ciment de un soi de mamă rufoasă, să-mi stoarcă mila şi banul, furia mă îneacă. Încă un destin aruncat la gunoi, încă o deformare a umanului incipient, încă o speranţă pierdută.

Autoritatea publică nu are treabă. Îi ocoleşte. Protecţia copilului i-a scos din inventar. Încercările de a-i integra, atâtea câte au fost, au eşuat lamentabil. Când actualul preşedinte era ministru al Transporturilor, a pus la dispoziţia micilor cerşetori din Gara de Nord un hotel, spre a-i adăposti. L-au terfelit. Raţiunea care spune că A (adăpostul) implică B (liniştea) nu s-a aplicat. Nimeni, de atunci, nu pare să aibă o soluţie. Întâmplarea face să cunosc un astfel de caz. O femeie cândva înfloritoare şi talentată bântuie acum, ştirbă şi hâdă, străzile Capitalei. Cerşeşte şi-şi bodogăneşte nebunia. Nu e o balenă eşuată, a fost un om, dar, pentru ea, voluntarii cei harnici nu vor mişca un deget. În lipsa familiei care să solicite expres, serviciul medical n-o poate atinge. Asemenea ei, prin canale, ganguri şi cartoane, o specie pe cale de dispariţie, dar, vai, teribil de perenă, supravieţuieşte alături de noi. Într-un ocean de indiferenţă.

Oamenii străzii au pierdut competiţia cu câinii străzii.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990), „Poeme alese" (2002) şi „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011).