Instituţiile carnivore

“De bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, demonstranţii cu papion militează pentru menţinerea arbitrarului şi a bunului-plac în politica românească."

Uimitor, în cazul ICR, este modul prin care oponenţii ocolesc lucrurile simple. Cineva spunea, odată, că e suficient să pui bine întrebarea şi răspunsul va veni de la sine. Au fost aruncate în luptă opinii, strigăte, proteste şi amintiri. Din marea de zgomote, două elemente sar în ochi. Transferarea Institutului Cultural Român de la Preşedinţie la Parlament şi demiterea „politică" a preşedintelui său, dl H.-R. Patapievici. Dacă m-ar întreba cineva de ce e rea o astfel de mutare, mărturisesc că n-aş şti ce să răspund. Într-un stat normal, nu contează de cine „ţine" o instituţie. Importante sunt finalitatea şi modul de lucru. Centrele culturale din străinătate nu cunosc astfel de probleme. Directorii vin şi pleacă, personalul se schimbă şi, cu toate astea, activităţile lor sunt constante. La noi, nu. Instituţiile depind decisiv de personalitatea care o tutelează, de echipa pe care o formează şi pe care nu o găseşte la faţa locului. Iar numirile sunt făcute pe ochi frumoşi. Inspiraţia sau lipsa de inspiraţie a tutorelui face ca lucrurile să fie imprevizibile.

O spun de la bun început. Activitatea dlui Patapievici a fost prodigioasă. Centrele deschise în lume şi-au cucerit un loc în spaţiul public al acelor ţări. Beneficiarul - cultura română - a fost excelent servit. Sigur, există ca oriunde nemulţumiri, ranchiune, invidii. Teoria conspiraţiei (specific românească) nu doarme. Mai mult, indivizi care n-au deschis o carte şi n-au intat într-o expoziţie tună şi fulgeră. Ştiu ei mai bine ce e aia artă. Dar, tanda pe manda, preşedintele ICR şi-a făcut bine treaba şi, mai ales, nu a politizat instituţia, deşi a pornit la drum cu ea gata politizată (fac parte din board şi Valeriu Stoica, şi Valeriu Turcan, numit prin decret prezidenţial). Au beneficiat de expunere internaţională artişti de toate orientările, mai buni, mai puţin, dar exprimând, toţi, după mijloace, starea actuală a culturii naţionale. Chiar şi poneiul roz cu svastică e un crâmpei din această hulită categorie! Deci, preşedintele a avut mână bună. Dar să presupunem că preşedintele i-ar fi strâns mâna lui Augustin Buzura (cu care s-a comportat întocmai cum se poartă, acum, politicienii cu dl Patapievici) sau, Doamne fereşte, l-ar fi numit pe tânărul, impetuosul, paradoxalul Cătălin Avramescu! Ar mai fi ieşit cineva în stradă pentru ICR şi şeful său? Carevasăzică, ghemul gâlcevii e acea abilitate supranaturală a unui politician de a numi un protejat într-o funcţie de conducere. Şi, fireşte, dorinţa noii majorităţi de a lua jucăria din mâinile preşedintelui. Pot să adaug şi graba de a profita de lucrul bine făcut. Făcut de alţii.

Repet, trecerea ICR la Senat n-ar trebui să ne doară nici cât negru sub unghie, dacă am trăi într-o ţară normală. Cu legi şi reguli clare. Un astfel de post s-ar dovedi un dezastru dacă criteriul ar rămâne în continuare norocul. Sau dacă funcţionarul public ar rămâne, cum e consfinţit de douăzeci şi doi de ani încoace, sluga preaplecată a puternicilor zilei. Din păcate, nici de reglementări nu ne putem plânge, nici de funcţionari neutri. Da, dl Patapievici a greşit expunându-se partizan, exact cum, poate, a greşit şi Marius Oprea, de la IICMER. Dar ce diferenţă de atitudine partizană. În timp ce pe dl Patapievici îl sprijină fani şi opozanţi, în cazul Oprea, vitejii de azi au tăcut mâlc. Lumina partinică le întunecase mintea!

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981).