Instituţia lu’ naşu’ mare

Dacă ieri ştiam, cât de cât, pe ce lume trăiam, azi se pare că am locuit, fără să bănuim, exclusiv pe lumea cealaltă.

Reîntors la Palatul Cotroceni, dl preşedinte a tăcut îndelung. Apoi a glăsuit, de faţă cu diplomaţii români, pentru uzul străinătăţii şi al televiziunilor băştinaşe. Principalul mesaj a fost că „lovitura de stat" nu a izbândit, pentru că instituţiile statului de drept şi-au făcut datoria. A făcut un elogiu serviciilor care, cum se spunea în România socialistă, au vegheat. Imediat, susţinătorii teoriei cu lovitura ori cu răzbelul civil au preluat ideea şi au executat, conştiincios, acelaşi dans. Cum să nu salte-n noi mândria că avem o ţară care s-a ţinut dreaptă, că democraţia (firavă, suavă, ca o garofiţă) s-a consolidat? Atacul „puciştilor" a fost respins. Măcar în al doisprezecelea ceas să fim mândri! Deci, se poate...

N-au trecut nici 24 de ore, că dl Barroso s-a declarat, şi el, mândru de poziţia adoptată faţă de situaţia politică din România şi a susţinut că acţiunile UE şi ale CE au oprit o schimbare nedemocratică pusă la cale în ţara noastră. Ştim cine e dl Barroso. Toată lumea tremură ca frunza-n vânt când se încruntă temuta dnă Reding. Prin urmare, statul de drept a mai fost apărat de cineva, mai mare şi mai tare decât inflexibilele instituţii strămoşeşti! Ajunse aici, raţiunea şi simţirea se iau de păr. Or instituţiile au funcţionat - şi atunci presiunile europene sunt un abuz, ori n-au funcţionat - şi a fost nevoie de o proptea ca răul să nu triumfe. Colac peste pupăză, dl Cristian Preda cere Parlamentului European să dezbată situaţia din România. Dacă dl Preda nu ar fi cel mai serios dintre pământeni, nici n-aş bănui că avem „o situaţie" prin bătătură. Păi nu e bine.

Să tragem, deci, o concluzie comică, foarte asemănătoare celebrului paradox „toţi grecii sunt mincinoşi". Toţi românii au dreptate, dar şi mai multă dreptate au comisarii europeni şi partidele lor zburătoare. Trebuie să fii un european naiv, ameţit de fumurile democraţiei occidentale, plimbat prin marile familii politice europene, să crezi că statul de drept e solid sau funcţional pe meleagurile noastre. Sau trebuie să fi uitat definitiv ce înseamnă, la noi, slujbă la stat sau în administraţie, cu ce se mănâncă funcţia publică. De la Unirea Principatelor, ba încă din vremea Regulamentului Organic sau hăt, de când cnezatele şi voievodatele se închegaseră, mai precis, dintotdeauna de când există ceva dregătorie, tradiţia nescrisă spune că locul acela e sfânt şi rămâne în familie. Un post ocupat prin decizie politică e imediat înconjurat de locşoare mai mici, în care forfotesc, fără să facă nimic, rubedenii şi amici devotaţi. Singura lor preocupare serioasă e cititul în astre. Acolo se ghiceşte viitorul. Sau în cafea, unde se ascunde destinul. Instituţiile româneşti sunt înfloritoare afaceri de familie, bine orientate politic. De la Televiziunea Română la Loteria naţională, de la deconcentrate la inspectorate, de la şcoli la spitale, de la vămi la portari, tot ce e instituţie bugetară colcăie de rubedenii bine înşurubate, de protejaţi lacomi şi de fetişcane cu vino-ncoa. Iar proştilor ca mine şi ca dumneata, cititorule, ni se vântură pe la nas baliverna cu depolitizarea instituţiilor. Dar, de ar ieşi vreun fraier în faţă, să taie nodul gordian al nesfârşitului trafic de influenţă, imediat ar fi linşat de cei care susţin, cu zâmbetul pe buze, modernizarea României. Modernizare, da, dar nu pentru căţei!

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate:  „Cântece de trecut strada", „Aer cu diamante", „Înnebunesc şi-mi pare rău", „Fraier de Bucureşti" .