Îngroparea talentului

Nu cred în vinovăţia colectivă. Întotdeauna există un vinovat, dar şi o victimă. Victima, azi, e talentul unei naţiuni.

Mă uit, ca şi dvs., la cele două emisiuni muzicale concurente care promovează cele mai bune voci amatoare din România. Citesc şi cifrele de audienţă. Rămân cu gura căscată în faţa unor talente ieşite din comun. Văzând avalanşa de voci şi personalităţi, te întrebi unde s-au ascuns toţi oamenii ăştia până acum? Sunt de pe altă planetă? Cum, mai există oameni normali şi talentaţi în România, n-au fugit toţi? Şi nu mă pot împiedica să-i compar cu subprodusele din industria spectacolului românesc, dominantă, iertat să fiu, de ţâţă, biceps şi manea. Anonimii ultimelor săptămâni sunt la ani-lumină de (non)vocile expandate electronic, corectate tonal, pudrate cu ecou şi reverberaţii, să nu li se vadă talentul costeliv. E o diferenţă frapantă între autenticitate şi fals. O mie de clipuri 'oaţe nu pot ascunde lipsa de har. Erupţia talentului în direct a electrizat spectatorii. Şi, cu toate astea, nu s-a dezbrăcat nimeni în direct, nu s-au tras palme, mă-nţelegi, şi nici nu s-au proferat blesteme asezonate cu înjurături. Păi, e normal?

În emisiunile de care vorbesc s-a investit mult. De la casting la decor, de la filmările în regim de reality show la lumină, nimic n-a fost lăsat pe dinafară. Sunt producţii nu numai ambiţioase, dar şi foarte scumpe. În ele sunt angrenaţi zeci de profesionişti, plătiţi, la rândul lor, mai mult decât bine. Toate astea s-au clădit având în cap ideea profitului, iar profitul media se fundamentează pe audienţă. E o industrie şi, ca pretutindeni, trebuie să investeşti şi să pândeşti oportunităţi. Numai că, fără talentul de plecare (talent presupus şi prezent în fiece popor, indiferent de nivel de dezvoltare), această maşinărie de entertainment nu s-ar fi urnit niciodată. Mai greu de explicat e de ce publicul ţintă reprezintă, de fapt, acelaşi public care, cu o seară-nainte, îi devora pe piticul, eleva sau pensionara porno, ori liota de ciudaţi şi cocalari. E ceva care nu se pupă în ecuaţia asta. Nu cumva lucrurile stau altfel de cum îşi imaginează responsabilii mass-media?

Nu cumva oamenii pe care îi hrăneşti cu gunoaie se obişnuiesc, după o îndelungată împotrivire, să consume gunoaie? Anormalitatea devine, prin adopţie, noua normalitate. Nu altfel s-a impus comunismul în estul Europei. Băieţi puternici au îndesat frică pe gâtlejul cetăţenilor, au modificat tot ce le-a fost cu putinţă, de la alimentaţie până la conştiinţă de sine. Grotesc, industria distractivă actuală a pedalat pe cele mai facile, vulgare, primitive pedale. A fost o întrecere socialistă, un cincinal grotesc, în douăzeci de ani şi jumătate. Dar numai ea? Sportul românesc (alt spectacol) se adresează bandelor. Politica românească e un spectacol vulgar şi violent. Şcoala produce analfabeţi cu arţag. Medicina îngroapă oameni de vii. Poliţia umblă la toartă cu interlopimea. Liota de şefi şi şefuţi a construit o Românie împotriva cetăţeanului.

Aşa înţelegem de ce vor avea succes politic numai îndemnurile violente, revanşarde. Numai ameninţarea cu moartea, cu violul şi cu umilirea persoanei să mai trezească un licăr de interes în inima hoardei. Talentul politic (care a făcut România Mare) este mut ca o lebădă. Glasul raţiunii pare un orăcăit de bebeluş neputincios. Într-o inconştientă, dar trufaşă sforţare, am izgonit normalitatea din jur. Ne îngropăm talentul şi, odată cu el, şi norocul.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Înnebunesc şi-mi pare rău“ şi „Fraier de Bucureşti“ şi scrie pentru ''Adevărul''.