În căutarea timpului pierdut

Constat că tot ce am scris în urmă cu o săptămână s-a confirmat. Trist. Nefericirea altuia îi bucură doar pe nemernici.

Cred că, azi, multe capete se lovesc, ca nişte bostani copţi, de zidurile Parlamentului sau de pereţii dormitoarelor. Aşa o oportunitate, venită de la un te-miri-cine, în urma unui telefon (ne)vinovat, nu o să mai vină niciodată. Aşa un moment favorabil... Aşa o revoluţie... Servită pe tavă, revolta cetăţenilor României vine ori prea târziu, ori prea devreme pentru cei mai mulţi dintre oamenii politici. Prea târziu pentru Ponta şi Antonescu, care îşi revăd cu ochi critici prestaţiile din 2009 până acum. „Ah - pun pariu că-şi zice dl Antonescu -, dacă aş fi dormit mai puţin, dacă aş fi vorbit mai puţin şi dacă aş fi făptuit mai mult..." „Iar eu, îşi spune celălalt, şoferul trendy, coborând de la volanul bolidului, dacă nu l-aş fi supărat pe Vanghelie, aş fi putut conta şi azi pe 5.000 de oameni! Am fost un dobitoc!" De partea cealaltă a baricadei, baronetul, beizadelele şi trepăduşii PDL se mobilizează din răsputeri împotriva acestui fenomen, picat prea devreme. Căci era, la urma urmei, scenariul lor, după alegerile de la sfârşitul anului. Să lase în urmă o ţară secătuită, bolnavă şi neputincioasă, numai bună pentru nişte revolte di granda. Şi ar fi dat de-a berbeleacul cu USL - uite-aşa, cum plesneşti din deşte, mai ales dacă dl preşedinte le-ar fi dat o mână de ajutor! O, ar fi dat-o bucuros!

Dar n-a fost să fie. Demonstranţii sau protestatarii nici nu vor să audă de partide. Deşi e aberant, pentru că ei fac, hotărât lucru, politică. Cei mai mulţi şi-ar dori, utopic, o ţară fără partide, guvernată de un emisar european şi de o echipă de tehnicieni (străini). Singurele modele umane în care se regăseşte mulţimea sunt Raed Arafat şi, sporadic, Regele. Asta e partea cea mai luminoasă şi mai întunecată a realităţii. Dl Raed Arafat are acestă uriaşă susţinere morală tocmai datorită faptului că şi-a construit, timp de douăzeci de ani, o instituţie şi o imagine nepătate. El e dovada vie că nu „statul" e un risipitor sau un prost administrator, ci turma de profitori cu deplin sprijin politic care paralizează şi parazitează statul. Şi că, dacă administratorii vor, atunci şi pot, chiar împotriva sistemului. Vorbim aici de o politică de cadre în care argumentele sunt competenţa, abnegaţia şi cinstea. Nu cumva aşa se înfăţişează mitologicul SMURD, prin contrast cu comitetele şi comiţiile, inspectoratele şi agenţiile care sifonează banul public? Sunt, oare, flori atât de rare? Privind în jur, la toate clasele sau păturile sociale, fiecare dintre noi are câte un astfel de model „Arafat". Dreptu-i, e tot ce poate fi mai străin de politica românească. Şi e adevărat, drumul acesta nu-i nici bănos peste măsură, şi nici uşor. Dar nimeni, în ţara asta, nu vrea nimic pe degeaba, oricât şi-ar încorda muşchii trompeţelele de partid. A trăi normal şi decent din munca ta, fără să fii umilit, duşmănit, urmărit zilnic de o „nomenclatură" lacomă, nesimţită şi gargaragioaică - oamenii vor normalitate. Aici e cheia societăţilor liniştite şi a guvernărilor invizibile.

Asta ar fi tot, dacă, urmărind reacţiile Puterii, nu s-ar fi detaşat din masa amorfă şi obedientă a partidului câţiva pizdoşi la datorie, în frunte cu senatorul Urban şi ministrul de Externe Baconschi. Românii uită şi iartă, e adevărat, dar aceşti doi caltaboşi umpluţi cu mâzgă ar trebui depuşi în galantar la raionul de produse toxice.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981),  „Poeme alese" (2002) şi „Fraier de Bucureşti (proză scurtă, 2011) şi scrie pentru ''Adevărul''.