Iarna vrajbei lor

Vorba îi e dată omului spre a minţi. Dar, de multe ori, cred că şi de imposibilitatea de a-şi ţine gura. Şi iată ce iese!

Printre atentatele aviatice există un caz-şcoală, zborul Pan American 103, din 21 decembrie 1988. Cazul în sine nu e special, moartea nefiind o întrecere. Ci felul în care compania căreia-i aparţinea avionul prăbuşit a reacţionat după aceea. Managerii firmei americane au hotărât să se distanţeze de eveniment, să minimalizeze consecinţele şi să tacă. Părea o atitudine bună, demnă şi rezonabilă. Ce şi-ar fi putut reproşa? Fusese un dezastru cauzat de o bombă. Moartea celor 270 de oameni n-a fost pricinuită nici de nepriceperea piloţilor, nici de vreun defect al avionului. A fost să fie - spun fataliştii. Posibil, numai că publicul a perceput atitudinea companiei ca arogantă, dispreţuitoare şi, mai ales, insensibilă la durerea familiilor îndoliate. După o săptămână de tăcere şi de spălat pe mâini, împinşi de la spate de consilieri, şefii şi-au manifestat compasiunea, şi-au cerut scuze, au trimis scrisori de condoleanţe şi flori la înmormântări. Prea târziu. Prestigiul firmei era ştirbit grav, iar Pan American se va afunda rapid în datorii şi în uitare.

Cam aşa percepe şi cetăţeanul nostru modul în care guvernul, partidul de guvernământ şi politicienii neaoşi au hotărât să se raporteze la evenimentele ultimelor săptămâni. Nu contează că vorbim de un guvern nou, dacă metehnele sunt vechi. Avem de toate, criză politică, economică, funcţională, de comunicare, avem ce vreţi dvs., dar numai oameni, nu. Omul a ajuns cel mai inutil capital. E cea mai uzată monedă de schimb şi cea mai gratuită măciucă. Pe scurt, oamenii trăiesc sau mor, oficial, doar dacă vor politicienii. Dintr-o trăsătură de condei, dintr-o vorbă proastă, socotelile cu viaţa sunt rezolvate admirabil: mortul e vinovat, nici nu merita să trăiască, era un asistat leneş. Revoltător e că soarta zecilor de mii de amărâţi (cei mai mulţi - bătrâni „cooperatişti", cărora statul le plăteşte o imitaţie de pensie) a ajuns să depindă de relaţiile dintre şefi. Acum câteva zile am ascultat, necrezându-mi urechilor, doi-trei politicieni certându-se de mama focului pe soarta unui judeţ (Vrancea). Decretarea stării de necesitate sau de urgenţă era ocolită spre ciuda adversarului. Incredibil, asta era tot, îi făcea în ciudă. Să se tăvălească neputincios, iar oamenii să-l arate cu degetul. Unul avea în vârful pixului eliberarea de fonduri şi utilaje, dar stătea în expectativă, să-şi mai pârpălească adversarul. Nu conta că 40.000 de oameni erau în mare dificultate. Neputinţa celuilalt îi provoca orgasm. În definitiv, ce e mai mult de unu e statistică, iar când nu vezi cu ochii tăi, vorba lui Caragiale, vasăzică că nu există. Nu cred în sentimentul responsabilităţii politice. Dar în fişa postului e scrisă totuşi la capitolul „obligaţii", servirea cetăţeanului, chit că ne plac ochii lui, chit că nu.

Ca orice om normal, cu scaun la cap, îmi doresc o bună guvernare. Ea nu poate fi, zi şi noapte, la dispoziţia mea. Pe lista lui de priorităţi sunt la coadă. Dar nici chiar aşa! Chiar dacă noul premier va fi văzut câţiva leneşi petrecând la crâşmă, trebuia să-şi ţină gura, din respect pentru cei care au murit uitaţi de lume, sau ajutându-şi semenii. Chiar dacă preşedintele era obosit, nu trebuia s-o şteargă la Predeal, nici să comită aroganţa cu starea de urgenţă. Pe lângă guvernanţii români, cei care au îngropat Pan American par nişte ageamii.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Poeme alese" (2002) şi „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011) şi scrie pentru ''Adevărul''.