Gloria nu cântă

De ce alegem cărţi, ce aşteptăm de la ele şi, oricât ar părea de didactic, ce înţelegem, dacă le mai şi citim?

Nimeni nu poate explica de ce s-au vândut, în România, înainte de Revoluţie, 40.000 de exemplare din Martin Heidegger, iar mai mult de jumătate, la suprapreţ. N-ar putea socoti nici câte din cele vândute s­‑au şi citit. De s-ar fi citit măcar o mie, cantitatea de prostie, generos revărsată pe cap de locuitor, ar fi fost drastic diminuată. România a doborât astfel recordul mondial de tiraj pentru un filosof. Povestea ascunde o nedumerire veche. Pe când eram elev, aproape fără excepţie, la ora de română, aflam că, în operă, autorul „a vrut să spună" ceva. Mă miram: de ce n-a spus-o de-a dreptul? De ce s-a dat după cireş? Mi-au trebuit mult noroc şi dascăli deschişi la minte să aflu că, de fapt, autorul nu se ascundea. Ceea ce era scris acolo, literalmente şi în toate sensurile, era tot. Nimic mai mult, dar nici mai puţin. Greu am înţeles că arta nu e pentru fitecine. Pentru a „înţelege‑o", îţi trebuie talent, pregătire teoretică, gust şi îndrăzneală. Fără să fii sigur că n-ai dat cu băţul în baltă.

Am făcut această lungă introducere pornind de la cele două premii Nobel, acordate în ultimii doi ani. „Cazul" Herta Müller a fost îndeajuns tocat şi comentat, de la mândria prostească a originii ei „româneşti", la revolta în faţa declaraţiilor ei acuzatoare. Pe mine mă interesează tirajul scriitoarei, în România, înainte şi după. De unde, până în 2009, cu greu se puteau număra câteva sute de exemplare vândute cunoscătorilor, brusc, odată cu încoronarea, a venit şi succesul de casă. Veţi spune că e firesc. Voi spune că nu. Cetăţeni foarte nesiguri de propriul gust şi şovăielnici s-au încrezut total în înţelepciunea Academiei suedeze şi au citit, pătrunşi, cu alţi ochi. De fapt n-au citit ei, ci altcineva, străin, care le-a strecurat în conştiinţe credinţa că se vor împărtăşi dintr-o valoare sigură. Asta nu i se întâmplă numai vulgului. Gustul absentează în toate categoriile sociale. Există la Filologie profesori care, fără normele didactice, cu greu l-ar deosebi pe Arghezi de Vasile Militaru. În cazul Hertei, nimeni nu se mai referă la valoarea cărţilor ei (adică propria lectură, propria plăcere). Decizia academică a stabilit despre ce nu e voie să vorbim. Iar discuţia se poartă numai în termeni de morală, istorie, etnie, adică în parametri total străini literaturii.

Anul acesta, premiul a venit ca un trăznet din senin. Nimeni nu se aştepta ca un intelectual de dreapta (groaznic sună acest cuvânt pe plaiurile îngheţului academic), ce, mai mult, părea condamnat din start de opiniile lui politice, să ia potul. Dar lucrul cel mai extraordinar a fost valul de entuziasm la aflarea veştii. Toţi entuziaştii sunt cititorii lui înfocaţi deşi Mario Vargas Llosa nu e român. În urma vizitei efectuate la noi în 1995, a scris un articol usturător la adresa României. Dar cărţile lui mi-au încălzit tinereţea, fraza lui miraculoasă, imaginaţia nebună şi rigoarea inginerească m-au vrăjit. Am avut, fără propteaua premiilor sau a marketingului, conştiinţa valorii. Un mare, un foarte mare scriitor! O bucurie a cititului. Argumentele Academiei arată că juriul s-a temut. Dar, cum spunea un jurnalist de la Caţavencu, în sfârşit s-a dat şi Nobelul pentru literatură, nu numai pentru corectitudine. E bine când valoarea precede premiile şi nu viceversa! Însă, de-acum, toţi bezmeticii se vor îmbulzi spre librărie.