Fabrica de artă şi meserie

E o rarisimă tâmpenie să găseşti asemănări între muşamale şi tablouri. Din nefericire, în România, tâmpenia prisoseşte.

Parcă-i un făcut. Te aşezi la o coadă, cineva oftează şi, din senin, se aprinde flacăra revoltei. N-ar trebui să spun că obiectul mâniei publice e, de regulă, primul ministru. E de la sine înţeles. Lumea vociferează, trecându-i în revistă originea, studiile şi inteligenţa. Dar, pentru că suntem într-o ţară liberă, apar şi entuziaştii de serviciu. Aşa s-a întâmplat deunăzi. Un cetăţean era foarte mulţumit că Boc a pus nuiaua pe drepturile de autor. Că nu e posibilă atâta neruşinare, să fie unii exceptaţi de la plăţi, să huzurească şi dă-i, şi luptă!

Cu satisfacţia celui care tocmai a ochit capra vecinului, se bucura că vom coborî cu toţii în infernul ghişeelor: "Să mai transpire şi şmecherii ăştia". Am realizat instantaneu că în discursul oficial a fost omis faptul că drepturile de autor se impozitează. E drept, diferit de celelalte, dar se impozitează. Nu sunt exceptate de la plată. Un artist nu e un evazionist care încearcă să păcălească statul. Dimpotrivă, evazionistul se dă artist, pentru a beneficia de o facilitate fiscală. La fel cum nu pensionarii de boală sunt vinovaţi de escrocheriile făcute în numele infirmităţii lor! Da, zice propagandistul, dar de unde şi până unde atâtea facilităţi? Gata! Toţi la fel! La muncă!

Indignarea mi s-a transformat în melancolie. Iată a nu ştiu câta tentativă (reuşită) de a învrăjbi "categoriile sociale", iată scoasă de la naftalină separaţia dintre producţia brută şi cea intelectuală. Spectrul industriei grele cu ramura constructoare de maşini realizatoare de bunuri materiale răsare, încăpăţânată ca o fantomă. Şi atunci m-am gândit la următorul exemplu, pe care îl supun şi atenţiei dumneavoastră. Imaginaţi-vă că am standardiza creaţia artistică, că am asimila-o deplin tuturor celorlalte activităţi industriale. În definitiv, de ce să inventezi lucruri noi? De de să nu repeţi aceleaşi fraze la infinit? Să publici acelaşi articol, să rămâi la o singură melodie, să joci de la tinereţe pân' la bătrâneţe în aceeaşi piesă de teatru, să dansezi acelaşi dans pe scenă, până la pensie, să creezi un bloc unic pentru toată omenirea... Să produci acelaşi obiect, aşa cum face industria. Evident, ne-ar fi tuturor mult mai uşor.

Impozitarea aia monstruos de complicată ar fi o pedeapsă bună. Ce nu-i clar e dacă dumneata, cititorule, ai fi dispus să trăieşti într-o lume în care cântecele ar suna la fel, romanele ar avea acelaşi subiect, iar ziarele ar publica, zi de zi, aceleaşi articole. Ai fi dispus să cumperi? Ai mai intra într-o sală de cinema să vezi aceeaşi aventură? Ai mai deschide televizorul?

Poate că, astfel, e mai clar de ce obiectul artistic (repet, artistic) este imprevizibil, necuantificabil şi irepetabil. De aia aleargă ziariştii după ştiri, scriitorii după sintagme, pictorii după combinaţii diferit colorate, iar muzicienii după tonuri deosebite.

Actorul e cu atât mai impresionant cu cât e mai diferit şi mai inventiv. Nu există industrie producătoare de unicate. Artistul nu trage la şaibă şi nici nu se pensionează din creaţie! Iar cele mai multe state civilizate reglementează plata creaţiei intelectuale. Există şi un caz celebru: Brâncuşi vs. SUA, câştigat de proprietarul "Păsării în spaţiu". Spre ciuda guvernanţilor actuali, statul american a anulat taxa aplicată abuziv. Ce contează? Ai noştri ca brazii... Cu ceva lucios pe pieptuţ.