Execuţia publică

Dacă interesele partidului o cer, negrul devine alb şi viceversa. Dar, cel mai adesea, rezultă un preafrumos căcăniu.

Am fost, de la bun început, împotriva votului uninominal. N-ar avea rost să explic din nou de ce nu există comparaţie între votul local şi cel parlamentar, dar multe urechi surzesc şi mulţi ochi se închid în faţa unor adevăruri simple. Pe scurt, Parlamentul reprezintă, între anumite marje, voinţa unei populaţii. De aceea, dacă partidul X (să spunem) a obţinut 10% din sufragii, mi se pare nu numai democratic, dar şi firesc ca voinţa votanţilor să fie exprimată în aceeaşi măsură. Votul uninominal presupune, însă, că numai cei puternici iau potul, iar nemulţumitului i se iau şi bomboana, şi jucăriile. Există chiar posibilitatea ca un câştigător să fie scos din scenă pe făraş numai printr-un joc politic bine orchestrat. Din acest punct de vedere, s-ar părea că sunt de acord cu efortul titanic al PDL de a rămâne la opţiunea proporţională. Ceea ce nu înţeleg e cum se poate ca un partid care a câştigat alegerile din 2008 şi 2009 denunţându-şi adversarul şi oferind poporului  un discurs demagogic despre avantajele uninominalului să o întoarcă din condei? Cum e, iarăşi, posibil, după ce a organizat un referendum pentru micşorarea eligibilităţii la 300 de fotolii, după ce a denunţat camarila politicianistă îmbuibată, după ce a umplut mass-media cu voinţa suverană a poporului, să se dea lebădă şi să-şi calce cuvântul în picioare? Paradoxal, şi cu asta sunt de acord, în principiu, pentru că scăderea numărului de parlamentari duce (cel puţin la noi) la adoptarea grăbită a unor legi îndoielnice, la greşeli grave de conţinut şi are consecinţe catastrofale pentru amărâta asta de ţară. Cum spuneam mai demult (ce să fac, mă repet), numai Casa Poporului costă mai mult decât toţi funcţionarii şi demnitarii la un loc...

Ar trebui să fiu mulţumit. Tot aşa cum ar trebui să exult, cu o neagră satisfacţie, în faţa constatării că impozitul forfetar a ucis 500.000 de întreprinduleţe. Cu toate astea, nu e bine deloc. Trăiesc într-o ţară în care greşelile îmi jalonează viaţa, iar legile se joacă de-a baba oarba cu mine. Însă cel mai tare mă oftică nesimţirea parlamentară. Mitocănia grobiană, minciuna cu zâmbetul pe buze, calculul în care eu sunt nu vaca de muls, ci găina de jumulit. Acelaşi prim-ministru care afirma dimineaţa superioritatea unui sistem parlamentar bicameral, seara a scos din pălărie strălucita invenţie a unuia monocameral, acum, ca şi cum nici usturoi n-ar fi mâncat şi nici gura nu i-ar puţi, se întoarce, micuţ, rotund şi zâmbitor, la convingerile sale constituţionale de anţărţ. Câtă nesimţire presupune asta? Cât de gros e şoriciul, ardeleanule cinstit?

Dacă noile obiective politice n-ar fi rezultatul unui pact politic nedemn, în batjocura alegătorilor turmentaţi... Dacă „întoarcerea către popor", cu care preşedintele ne-a împuiat capul din 2007 până ieri, n-ar fi o enormă ţeapă şi dacă... Şi numai ce-am rostit cuvântul „ţeapă", că mi-am şi revăzut entuziasmul naiv, credul, păgubos cu care am încuviinţat ţepele simbolice din piaţa publică în care trebuia să fie traşi corupţii, escrocii, muhaielele politice şi economice. Era în 2004.

Acum văd, în orbirea mea, că toate ţepele au fost cioplite, strunjite şi ridicate pe nesimţite în centrul Capitalei. O armată de nemernici pentru care Constituţia României e o prostituată ieftină priveşte cu jind către bucile poporului. Urmează execuţia! 

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără  „Înnebunesc şi-mi pare rău“ şi „Fraier de Bucureşti“ (proză scurtă).