Duşmanii naţiunii

Modernizarea unui stat înseamnă, fără excepţie, o stare de bine, de confort şi de încredere pentru cetăţenii săi.

În fiecare dimineaţă, am, n-am treabă, cobor şi dau bineţe micilor comercianţi de mărunţişuri de pe Ion Câmpineanu 29-33, lângă locuinţa mea. Fie că-mi iau fructe, covrigi, bere sau prăjituri, mă întind la taclale, să aflu ce mai face clasa mijlocie, aia care, după teorii sofisticate, se va duce în Paradis. Oamenii sunt oameni şi, din vorbă-n vorbă, afli ce au făcut copiii, ce a zis doctorul, de unde se ia marfa bună... Mărunţişuri care îi leagă pe oameni şi, din când în când, le oferă ocazia să-şi ofere, reciproc, ajutor. Magazinele sunt înghesuite în alveolele unui bloc lung, a cărui faţadă se sprijină pe stâlpi şi pe unde se scurge lumea. E drept, în urmă cu un an, era şi trotuar în faţa blocului, dar s-a desfiinţat, pentru a se face parcări. Acum, lumea trece pe sub bloc, de la un capăt la altul.

Deunăzi, cei doi proprietari ai unui chioşc erau cătrăniţi foc. Bodogăneau întruna şi, pentru că aflaseră că „lucrez la ziar", mi-au povestit ce li s-a întâmplat. Pe 6 martie, au primit de la Primăria Capitalei, de la Serviciul de desfiinţări construcţii ilegale (sau cam aşa ceva), o somaţie. Cică ar fi ocupat cu mobilierul frigorific pasajul pietonal dintre numerele cutare şi cutare ale străzii. Somaţia nu le venise numai lor, ci tuturor micilor comercianţi, în şir. Termenul de evacuare era de 72 de ore, în caz contrar, maşinile Primăriei urmau să vină, să încarce frigiderele cu marfă cu tot, fără să garanteze integritatea mărfii, iar proprietarii să plătească transportul. Fireşte, toate firmuţele, dimpreună cu administratorii blocurilor unde închiriaseră, au năvălit la Primărie, la... serviciul Patrimoniu. Cică de Patrimoniu ţinea al naibii spaţiu pietonal! De aici încolo, lucrurile au început să se îmbârlige. Serviciul Patrimoniu nu avea habar, dar a re-emis o adresă către primul serviciu, cel cu somaţia. Oamenii au coborât două etaje şi s-au pus pe aşteptat. Şi au aşteptat. Directorul lipsea. Era la masă. În sfârşit, după două ore, când se-ntoarce, îi ia la şuturi: „Plecaţi la Patrimoniu, nu vă dau nimic." Urmează clasica şi inevitabila căutare a hârtiuţei. După lupte seculare, se dovedeşte că actul blestemat odihnea pe biroul şefului. Da, dar şeful nu avea niciun funcţionar care să redacteze. Şi tot aşa.

Povestea e, încă, în coadă de peşte. Autoritatea de stat consideră trecerea de sub bloc pasaj pietonal. Proprietarii blocurilor, care au şi terenul în posesie, nu. E terenul lor, au contracte cu comercianţii şi plătesc impozit pe proprietate. Da, a existat şi un trotuar public, dar s-a desfiinţat pentru parcări. Dacă mă gândesc bine, aici e miezul problemei. Modificarea spaţiului public a fost gândită - se pare - pentru o celebră firmă, efectuată cu banii Primăriei, dar împrejurările s-au schimbat. Vom vedea ce-o să iasă. Însă nu-mi iese din minte prigonirea micului particular, presiunea formidabilă pe care o suportă cel care a hotărât să muncească şi să-şi câştige existenţa de capul lui. Nu mă miră nici atitudinea şefilor şi şefuţilor care nu ştiu unul de altul. Ei se află într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu ultimii duşmani ai naţiunii: cetăţenii. În curând, toţi vom fi duşmanii ei. Omul simplu are o rezistenţă scăzută la birocraţie şi abuz. Într-o bună zi, îşi ia câmpii şi abandonează lupta. Amicii politici, însă, n-au de ce-şi face griji. Statul modern poate să înceapă!

Florin Iaru este poet şi publicist. A publicat volume precum „Cântece de trecut strada" (1981),  „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990), „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011).