Dreptatea care dă fiori

Vorbele i-au fost date omului ca să ascundă adevărul. Dar, dacă ştii să citeşti, orice minciună e deschisă ca o carte.

Partea dezesperantă a guvernării actuale e că multe din premisele de la care pleacă sunt corecte. Numărul de pensionari e prea mare. Învăţământul scoate pe bandă rulantă imitaţii de tinichigii şi ospătari sintetici, cu cel puţin o diplomă. Serviciile medicale gratuite te costă de te rup. Poliţia e întotdeauna în altă parte, vameşii sunt putred de bogaţi, Justiţia stă cu ochiul pe profit cât sarmaua, economia e suptă de sute de mii de căpuşe. E perfect valabilă aserţiunea prezidenţială: „Cui nu-i place e liber să plece". De altfel, pentru trei milioane de români, şutul prezidenţial în fund a devenit pasul înainte eliberator. E adevărat că aşa nu mai merge, ne sufocăm, ne luăm câmpii, ne luăm la bătaie şi murim cu vecinul de gât... Tot ceea ce începe să zică dl preşedinte e adevărat din secunda doi. Dar e şi valabil?

Voi fi întrebat: „Cum poate un lucru adevărat să fie nevalabil?" De fapt, ceea ce spune preşedintele şi ce îngână cu scârboase plecăciuni guvernarea nu sunt decât premisele de care vorbeam mai sus. Nici măcar întrebarea nu e pusă corect. Pentru că, în realitate, deşi există 500.000 de profitori ai pensiilor medicale de invaliditate, lângă ei supravieţuiesc alţi 400.000 de handicapaţi reali, la limita demnităţii. Există băieţii deştepţi din energie, dar le stau alături băieţii fraieri de la IMM-uri, care plătesc statului şi laptele supt de la mama. Există mii de copii făcuţi pe bandă pentru alocaţii, dar părinţii fireşti tremură pentru ai lor... Prosperă marii guşteri de la companiile de stat care storc 1,5% din PIB, însă alături de ei îşi târâie zilele bugetarii cu salarii de sub 1.000 de lei. Întrebările, puse corecte, ar trebui să conţină răspunsul. Orice guvernare, chit că-i de dreapta, de stânga sau totalitară, e chemată să le rezolve. Numai a noastră se face că plouă.

Ceea ce-mi dă fiori e nonşalanţa cu care guvernanţii jonglează cu o parte din cetăţenii României. De la o vreme, prin felurite şi meşteşugite guri, se induce populaţiei ideea că există persoane de prisos. Că n-ar fi rău să vedem oameni căzuţi sau alungaţi în stradă... Cea mai insidioasă idee e că societatea e rău alcătuită nu pentru că e hoaţă, ci pentru că suprimă dezvoltarea naturală, concurenţa biologică. Cel mai puternic e obligat de reguli să nu îi învingă pe neputincioşi.

Spuneţi şi dvs., nu ar fi chiar minunat să scăpăm de toate servituţile civilizaţiei, să eliminăm verigile slabe ale societăţii? De fiecare dată când s-ar ivi o problemă, am dezlega-o ca pe nodul gordian, prin tăierea bubei. E necesar şi suficient ca sătulul să-l călărească pe flămând. Nu e asta esenţa noii drepte? Ne-am putea concentra pe adevăratele noastre probleme. Întrebarea mea e: care sunt problemele reale? Pentru că, dacă nu i-aş fi ascultat pe ideologii de strânsură, i-aş fi crezut. Deunăzi, urmărind o discuţie încinsă pe un forum, am remarcat replica unui vajnic dreptaci de modă nouă, din oastea de strânsură a lui Lăzăroiu, la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. În avalanşa de argumente, omul a scăpat porumbelul: „Degeaba vă tot îmbăţoşaţi la preşedinte. Adevărul e că v-a tras-o elegant la toţi şi încă muriţi de necaz că el e în biroul lui având grijă de ţară, iar voi sunteţi pe drumuri, muritori de foame şi căpuşând statul asistenţial". Mi-e frică de grija pe care, scăpat din frâu, preşedintele o arată ţării, ca pe pisică.  

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada“ (1981),  „Înnebunesc şi-mi pare rău“ (1990) şi „Poeme alese“ (2002).