Dragostea trece prin stomac

Dreaptă judecată e aceea care aplică aceleaşi criterii, indiferent de simpatii. E, recunosc, neplăcut, dar inevitabil.

E firesc să-ţi aperi familia, nevoile şi neamul. E omeneşte să închizi ochii asupra greşelilor tale şi să înfierezi (cu mânie proletară) erorile celorlalţi. Când iubeşti, aleasa/alesul inimii tale întruchipează toate valorile pământului, iar adversarul e plin de bube, mucegaiuri şi noroi. E o anomalie scuzabilă până la un punct şi, într-un fel, asigură coeziunea de grup. Poporul spune, cu înţelepciune: „Nu ştie bărbatul ce ştie tot satul", înţelegând prin asta că pasiunea e oarbă. Dragostea trece prin inimă, pune suflet şi credinţă. De mai multe ori, ocoleşte, grijulie, stomacul. Când e silită s-o ia pe acolo, tot omul spân şi omul roş din tabăra cealaltă îşi iau papara. Dacă în viaţa de toate zilele orbirea pasională e doar ridicolă şi - cum spuneam - scuzabilă, în politică se schimbă lucrurile. Miopia şi suficienţa, pasiunea şi zelul neţărmurit se plătesc cu vârf şi îndesat.

Nu bănuiam acum o săptămână, când comentam cazul „Roşia Montană", că pândesc după colţ gazele de şist, de zece ori mai otrăvitoare decât lacul de cianură. Nici nu bănuiam că România va pierde alt „pariu cu agricultura", certificatele verzi, uitate pe o etajeră guvernamentală. Tot ce ştiam era că, spre deosebire de inconştientul Tăriceanu, care nu izbutise cu niciun chip să rezolve accesarea fondurilor UE, conştienţa lui Boc le-a înfundat definitiv. O pagubă de aproximativ 700 de milioane de euro. Am mai aflat, de la colegul Ovidiu Nahoi, că 800 de milioane de euro sunt blocate din cauza Programului Operaţional Regional, gestionat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi de... blonda ministreasă. Să tragem linie: adăugăm cele 1,5 miliarde din certificatele verzi şi sărim binişor de 3 miliarde de euro, başca investiţiile imediate.

Însă ştim că vinovaţii sunt mogulii, tonomatele, graşii, belferii, cârpacii şi muhaielele, da' când aud de aşa o sumă, rătăcită de funcţionarii şi miniştrii actualului guvern, mai cad puţin pe gânduri. Totalul egalează, dintr-un foc, suma pusă la bătaie de Gold Corporation, sumă care ne-ar fi revenit moca (în bani şi în natură) pe o lungă perioadă de timp. E drept, nu erau bani uşor de obţinut. Trebuia ca nişte băutori de cafele să-şi extragă pixurile din ureche, nişte miniştri să-şi lase Vuittonul la odihnă, iar un preşedinte să deschidă ochiul asupra iubirii sale partinice.

Căci cel mai vinovat îl consider pe dl preşedinte. Din avalanşa de acuze pe care a vărsat-o în capul poporului leneş, neglijent, profitor, dl preşedinte a închis ochii la această imbecilitate incompetentă cu urmări grele. Un om care ştie când strănută în somn motanul Felix, unde şi-a dat corigenţa leneşul Crin şi ce motoare turează Ponta şi care, la umbra serviciilor secrete, dă pe goarnă dosarele aflate în seiful procuraturii, a rămas senin la neglijenţa în serviciu a favoriţilor săi. Dragostea de partid a sărit calul şi a doborât la lapte gros toată ţara. Preşedintele a ieşit tiptil din rolul de prim om al statului şi a revenit în cel de paznic, părinte şi educator al unei găşti politice. A pus în balanţă pohta ce-a pohtit cu existenţa mizeră a jumătate dintre locuitorii ţării. Iar când pupilul cu cuie în pat, Lăzăriche, a scos din condei, precum Ceauşescu, bogaţi din piatră seacă (o imbecilitate sinistră), preşedintele a tăcut, aşa cum a mai făcut‑o cândva: „Care ţară? Care guvern? Care flotă?"