Cu un vot ţi-am luat tot

Nimeni nu-şi bate capul de ce merge România prost. Dar e bine că merge prost, că moare, odată cu ea, şi capra vecinului.

Mi-aduc aminte vag procesul electoral al referendumului din 2007. După ce că era o prostie politică, mai avea şi rezultatul cunoscut dinainte: eşec pe toată linia. Cert e că, atunci, preşedintele a înregistrat o dublă victorie: proporţia celor care au respins referendumul, de 75% la 25%, precum şi faptul că CCR l-a declarat valabil, în ciuda lipsei cvorumului. Dar, pe atunci, rezultatul era cunoscut dinainte şi l-am privit ca pe o fatalitate istorică. Azi, lucrurile s-au complicat teribil. Nimeni nu mai e sigur de niciun rezultat, nimeni nu mai pariază, toată lumea face calcule. Din câte se prefigurează, ambele tabere vor avea pierderi - cum se spune - babane.

Interesul USL e să iasă lumea la vot. Bazându-se pe sondaje de opinie care variază în limita de douăzeci de procente, tot ce le lipseşte e cvorumul. De aceea, Legea referendumului ar fi trebuit să accepte orice număr de participanţi la vot, iar votarea să dureze două zile. Sau trei. Antonescu îşi va da demisia, Ponta va fi debarcat în două luni. De partea cealaltă, suporterii preşedintelui sunt într-o dilemă caragialiană din care nu pot ieşi. Dacă nu votează, referendumul se invalidează. Dar invalidarea l-ar trimite pe preşedinte înapoi cu un scor catastrofal, opus celui obţinut în 2007. Dacă se votează, vor fi, probabil, înfrânţi. Nicicum nu e bine.

Aşa se face că există, acum, o discuţie tot mai aprigă despre cvorum şi reprezentativitate. Am să încerc s-o sintetizez pe scurt. Comisia de la Veneţia (un soi de Curte Constituţională Europeană) constată că, dacă o minoritate vrea, poate, prin absenteism, să doboare voinţa majorităţii. Iată cum. Să zicem că 47% dintre cetăţeni vor un lucru, 6% se opun, iar 47% nu au nicio părere, sau le e indiferent. Dacă cei care nu doresc acel lucru se abţin de la vot, voinţa celor 47% e ruinată.

De aceea, nu recomandă cvorum. Pe de altă parte, câţiva oameni cu scaun la cap susţin că destinul unei ţări nu poate fi determinat de un număr mic de participanţi la procesul de decizie. Mai bine să nu iei o decizie, decât să iei una greşită. Alţi oameni, cu şi mai mult scaun la cap, zic că, dacă un om nu votează, el îi deleagă pe alţii să hotărască pentru el. Cel mai normal şi mai logic ar fi fost ca Legea referendumului să fi constatat aceste mici dificultăţi şi să fi lăsat votul liber, cu un prag minim de reprezentativitate. Nu sunt nici statistician, nici legiuitor, de aceea nu pot spune cât ar fi corect. Dar m-aş lua după o medie a votanţilor din ultimii 12 ani şi ăsta ar fi fost pragul minim. Din nefericire, nu trăim vremuri normale. Aşa cum un Avocat al Poporului nu poate fi ales prin consens, nici o lege normală nu se poate impune în vremuri anormale. Suspiciunea ne-a sufocat bunul-simţ.

Închei spunând că am fost şi voi rămâne duşman al omului politic Traian Băsescu, nu al persoanei cu acelaşi nume. Dacă mă duc la vot, îl voi judeca şi pe prim-ministrul Traian Băsescu. Şi pe prim-procurorul ţării Traian Băsescu. Pe întâiul medic, întâiul angajator, întâiul jurnalist, întâiul strateg, supremul maestru al combinaţiilor. Pe toţi aceştia, întrupaţi de Traian Băsescu. Însă pe preşedinte nu l-am văzut. Pe acela care trebuia să fie al tuturor românilor, mediatorul, imparţialul, îngânduratul preşedinte al unei ţări amărâte. Nu ştiu unde s-a ascuns, poate a avut treabă şi noi l-am stingherit. Nu ştiu ce-am să votez.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981).