Cu coada ochiului

Legată la ochi, Justiţia se zbate. Legăturica îi alunecă de pe obraz. Dar, îngrozită de ce vede, închide ochii la loc!

Ce ţi-e şi cu viaţa asta, domnule... Te pregăteşti meticulos să scrii un articol generos, cu ambiţii să uimeşti chibiţii... Scuzaţi-mă, am scăpat boii de-acasă, astenia de primăvară îmi joacă feste. Nu cred să fie altceva decât o pârdalnică de nevroză, un guturai porcesc, o ceaţă pe ochi. Realitatea nu-i într-atât de bolnavă... Deşi am denunţat Constituţia asta nevolnică şi puterile ei discreţionar-absurde de ani de zile, mi se cam sparie gândul.

Nu am ajuns pe culmile disperării, ci pe cele ale ridicolului. E ridicolul în care plutesc sferele cucuiete ale puterii judecătoreşti ciocnindu-se de pătrăţelele ciobite ale puterii executive. Nu are nici seamăn şi nici precedent altundeva în lume. Nu pentru că - aşa cum s-a avântat presa să stoarcă subiectul - ar triumfa corupţia asupra dreptăţii. Nici nu se mai pune la socoteală. E de mult de domeniul evidenţei. Drepta­tea se mai împarte, atâta câtă e, numai nepoftiţilor cetăţeni de rând ai republicii.

Dincolo, pe sus, justiţia flutură după cum bate vântul, îşi schimbă straiele la ultimul răcnet al modei guvernamentale şi se machiază după chipul şi dimensiunile buzunarului care plăteşte. Dar astea sunt lucruri ştiute, nu era musai să vă trezesc din somnul dulce, duminical, cu asemenea banalităţi. Însă, pe mine, decizia Curţii Constituţionale m-a lămurit că suntem ori în pragul disoluţiei statale (prin excepţia de neconstituţionalitate a legislaţiei actuale), ori în pragul unei revoluţii sângeroase, marxist-leniniste. Există câteva chichiţe logice pitite în recenta decizie care mă fac să aştept cu interes - nu cel de-al XIV-lea Congres, o, nu! -, ci desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

Iată prima. De vreme ce Legea ANI a trecut o dată de filtrul Curţii, iar acum, la sesizarea unui avocat isteţ, a picat criteriul valabilităţii, înseamnă că toate hotărârile judecătorilor supremi sunt lovite de nulitate. Există un precedent. Acela conform căruia Legea ANI a fost bună, constituţională, dar a devenit nebună. Consecinţa e că această Curte nu e competentă, aşadar trebuie desfiinţată şi întemeiată alta, care să nu greşească. Repet: ca instanţă supremă, CCR nu are voie să dea verdicte îndoielnice. Aici, adevărul de natură juridică îşi află ultima rezolvare. Prin urmare, distinşii judecători au hotărât de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni că sunt incompetenţi şi necreditabili. Prea bine: acasă, la pensioară!

A doua. Conform Constituţiei, toţi cetăţenii României sunt egali în drepturi. Or, cum recenta decizie limitează sau interzice accesul unei instituţii a statului la averea demnitarilor ori a judecătorilor, asta înseamnă că noi toţi, cetăţenii României, nu mai putem fi controlaţi, cercetaţi, puricaţi de neconstituţionalele instituţii statale. Eu, unul, tocmai îmi strângeam actele contabile pe anul trecut. Brusc, m-am luminat. Pot să le pun pe foc: Dacă de ANI nu mi-e frică, nu mă mai tem nici de sora ei şleampătă şi fioroasă: FISCUL. Consecinţa? Niciun cetăţean nu mai e dator să declare nimic. Prin urmare, România se poate prăbuşi în linişte: avem dreptul să nu-i dăm nimic.

Şi a treia. Dacă existenţa celor două categorii de cetăţeni devine operativă (cei care nu dau seamă de nimic şi noi, ceilalţi), ultima soluţie, e, vai, înc-o revoluţie. Moţăind în robe, băieţii veseli de la butoane nici nu bănuiesc ce bâzdoacă li se pregăteşte în stradă!