Criminalul din umbră

Când acuzăm pe cineva, e bine să ştim exact de ce o facem. Nu de alta, dar s-ar putea să ne trezim vinovaţi fără vină.

În sfârşit, ceva merge bine în ţara noastră: arestările. Asistăm la o imensă operaţie de curăţire a vidanjei naţionale. Genică Boerică, denunţătorul lui Adrian Năstase, pleacă la-nchisoare. Hop, ţop, o să-l urmeze şi denunţatul, fost prim-ministru! Se pregăteşte Mihail Boldea, care - se putea altfel? - a descoperit apa caldă, adică politizarea Justiţiei. Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara, Cătălin Şerban, îşi face încălzirea, în compania soţiei-notăriţe. Pot continua articolul numai cu exemple, unul şi unul. Mascaţii, procurorii ori simpla Poliţie fac descinderi, organizează „flagrante", ridică năvodul plin. Suntem în plină curăţenie de primăvară, pigmentată cu astenia, tot de primăvară, a celor săltaţi. Uimitoare nu e numai cantitatea, ci şi calitatea celor implicaţi. Parlamentari, judecători, notari, poliţişti, funcţionari, toţi par a-şi fi pierdut buna-cuviinţă burgheză ori frica. S-au aruncat cu capul înainte în butoiul aromat-otrăvit de prosperitate. E uimitor cum, în timp ce mass-media relatează arestare după arestare, când cuvântul de ordine e: „Mergi pe burtă!", cei de care vorbim forfotesc, viermuiesc şi continuă să pluseze. Ca nişte musculiţe bete, sunt orbiţi de strălucirea profitului imediat, barosan şi consistent. E incredibil, dar, social vorbind, pedeapsa a încetat să mai semnifice ceva ameninţător, dezonorant.

Trebuie să recunoaştem, e niţeluş înspăimântător. Ştim din cărţi că vinovatul e cuprins de remuşcări doar dacă e prins. Atunci redescoperă el, cu mult talent dramatic, suspinele şi credinţa, compasiunea şi mila. Nu zic nu. Dar nivelul atât de extins al hoţiei, precum şi accesul ei în toate straturile sociale e endemic. Când crima e regula în mediile interlope, în miezul Justiţiei, ori al administraţiei, ea ar trebui să fie excepţia excepţiilor, evenimentul care îngheaţă suflarea breslei. Când colo, căderile sunt atât de dese, încât cârpa de pe ochii domnişoarei cu sabia i-a acoperit şi auzul, şi vorba. An de an, în proporţie de masă, procurori, judecători, grefieri, avocaţi - oameni chemaţi şi instruiţi să împartă dreptatea - se năclăiesc în borcanul cu miere. Primul lucru pe care îl bănuieşte cetăţeanul despre parlamentari sau funcţionari e că sunt hoţi, corupţi, necinstiţi. Această lume în oglinda normalităţii, cum spuneam mai demult, trebuie să aibă o explicaţie. Şi, probabil, nu-s puţini cei care, precum cetăţeanul fraier, simt un soi de neputinţă furioasă în faţa fenomenului.

De aceea, promisiunea unei societăţi drepte, inflexibile face prozeliţi. Fărădelegea nu creează o conştiinţă a dreptăţii, ci un reflex violent al injustiţiei. Oamenii se satură de „democraţia" frate cu infracţiunea, care însă îi sufocă cu taxe, impozite şi obligaţii tâmpite. Ar gusta şi puţină dictaturică, măcar un an sau doi. Ascultând ofurile cetăţenilor, nu-i imposibil să ajungi la concluzia că democraţia e un soi de câine surd la vânătoare. Numai că, după ce îi asculţi, plin de compasiune şi mânie civică, îţi trece repede. Iată un exemplu: pentru clasele pregătitoare, părinţii (cetăţenii simpli, ahtiaţi după dreptate) s-au mutat fictiv, au divorţat fictiv şi au devenit peste noapte etnici germani, numai să poată păcăli statul şi criteriile de admitere! E clar. Societatea română e bolnavă, dar nu de prea multă democraţie, ci de o prea apăsată democratură!

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981),  „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990) şi „Poeme alese" (2002).