Crima ca joc de societate

A gândi nu e o activitate facultativă când crima sau violenţa irupe în societate. E o obligaţie, deşi niţeluş periculoasă.

Am asistat odinioară la cea mai ciudată cununie. Într-o bisericuţă ortodoxă, naşii mirilor erau un turc, soţia lui, catolică, şi un cuplu de evrei. Au pupat tuspatru icoanele şi Biblia, au dănţuit Isaiia... Dar, la sfârşit, când preotul, entuziasmat, l-a întrebat pe turc dacă n-ar fi dispus să se convertească, acesta i-a răspuns verde-n faţă: „Părinte, când ai mei l-au executat pe Brâncoveanu al dumitale dimpreună cu toţi copiii săi, niciunul n-a dat cinstea pe ruşine. N-ai vrea să lăsăm lucrurile aşa cum sunt?" Preotul i-a dat dreptate. Scena îmi revine în minte de fiecare dată când aud despre multiculturalism şi identitate. Personajele poveştii îmi par mult mai înţelepte decât comentatorii. Crima norvegianului a readus în discuţie identitatea europeană, diferenţele dintre culturi şi religii, precum şi intoleranţa care zace în oameni, indiferent dacă sunt săraci sau bogaţi, europeni sau de-aiurea.

Fiecare comunitate are regulile ei. Fiecare individ are tradiţiile la care ţine ca la ochii din cap. Asta nu înseamnă că, atunci când idealiştii sau propagandiştii încearcă să le armonizeze, iese neapărat ceva bun. Renaşterea unui naţionalism agresiv nu e neapărat o victorie a ideologiei fasciste, ci, mai degrabă, o politică superficială, o zmângăleală cu ifose democratice. Aici e o discuţie de mare fineţe, căreia nu-i putem da de cap aplicând la repezeală câteva cunoştinţe preluate aiurea. A gândi e o obligaţie, nu o activitate facultativă. Un antropolog american povestea cum, într-o călătorie prin Mongolia, a fost îmbiat cu bucatele gata mestecate de gazdă, în semn de înalt respect. Toată fiinţa i s-a răsculat pe dinăuntru, pentru că mestecatul în comun nu i-a fost niciodată „predat" sau „impus" de civilizaţia din care făcea parte. Ce să facă? Dacă refuza, îi jignea de moarte pe localnici. Dacă accepta, şi-ar fi dat maţele afară. Aşa că, exact ca-n bancul cu găina care se împiedică, a pretextat că e bolnav de stomac, iar doctorul i-a interzis câteva zile să consume altceva decât apă de izvor. Această atitudine contrastează mult cu felul în care „multiculturalismul" este promovat sau lăsat de izbelişte. Comoditatea cu care responsabilii expediază chestiunea cu limbă de lemn şi soluţii de-a gata, activismul prostesc al activiştilor sau reacţia criminală a extremiştilor au făcut ca mulţimea tăcută europeană să dea semne de nervozitate.

Al treilea exemplu de care îmi aduc aminte este legat de un înalt funcţionar francez, detaşat în Europa de Est pe probleme de minorităţi şi discriminare. Deşi foarte cultivat, atent la nuanţe şi la realităţile locului, cu o minte deschisă, el n-a contenit să afirme că majorităţile est-europene umilesc minorităţile. Când, după numai câţiva ani, o şatră s-a stabilit într-un parc parizian şi şi-a împământenit modul de trai, omul a fost foarte de acord atât cu ridicarea nepoftiţilor, cât şi cu expedierea lor acasă. Între teoria generoasă şi realitatea sordidă, cauzalitatea se evaporase.

Vreau să spun e că respectul şi grija faţă de celălalt nu e univoc, iar atenţia pe care o dai oaspetelui nu trebuie să fie acompaniată de dispreţul acordat gazdei. Şi mă uimeşte peste măsură e faptul că un iluminat criminal care şi-a lichidat o sută de conaţionali poate să scoată din ţâţâni o civilizaţie. E ceva putred în ea. Iar crima devine, inevitabil, un joc de societate.