Cozonacul succesului

Cetăţean normal, fără schelete în dulap, caut partid liberal autentic. Rog seriozitate. Exclus şuşe, manele şi mitocani.

Regretele care învăluie România actuală au un numitor comun: „Ah, dacă istoria n-ar fi fost atât de parşivă, dacă am fi avut alţi conducători..." Într-adevăr, la istorie n-avem mare lucru de făcut, dar la şefi mai discutăm... Ultimul deceniu al secolului trecut a fost deceniul lui Ion Iliescu.

Adulat de populaţie, chiar şi când n-a mai fost preşedinte, charismatic pre limba lui de lemn, sărac, dar cinstit - acest domn a înălţat ţara în care trăim azi. Strâmbă, coruptă până-n măduva oaselor, incomodă, înapoiată, ineficientă. Ion Iliescu a imaginat zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă, toate capcanele în care ne prindem degetele. E uşor de înţeles că, de-ar fi fost la înălţimea misiunii pe care şi-a arogat-o, i-ar fi fost foarte uşor să se debaraseze de haita profitorilor instalaţi mârlăneşte în teritoriu. I-ar fi fost şi mai uşor să elimine corupţia, nepotismul şi, mai ales, injustiţia flagrantă, de cumetrie - pe care a legat-o, cu atâta meşteşug, de posturi inamovibile. Dar n-a făcut-o.

Ion Iliescu a impus un model. Aceia care se vor cei mai tari din parcarea numită România îl urmează cu sfinţenie: liderul autoritar, cu suita credincioasă, ocultă, tăcută şi eficientă. Ne ustură la lingurică, dar Ion Iliescu a fost modelul de succes! Pe lângă el, Emil Constantinescu e o glumă răsuflată. E învinsul în care mai dai o dată cu piciorul, chiar dacă e căzut la podea.

Actualul preşedinte nu e cu nimic deosebit de marele înaintaş. Lider maxim, agil, sprinten, cu limbă otrăvită, sprijinit necondiţionat de toate serviciile din umbră, dl Traian Băsescu construieşte, şi el, o Românie, tot a lui, şi tot mai depărtată de poporul ei. E ţara bunului plac, e ţara lui „eu te-am făcut, eu te omor!". Preşedintele ştie despre adversari până şi ce lapte au supt de la mama lor. Cunoaşte butoanele pe care trebuie să apese ca să-i sune în ureche melodia preferată. Şi are - se putea altfel? - un proiect personal, numit România.

E înconjurat de aceeaşi camarilă: devotată până la moarte, neiertătoare cu adversarii, darnică şi cu dare de mână pentru amici, îmbârligată, strâns unită în jurul şefului şi a afacerilor personale. Combinaţia de putere exacerbată şi interes de gaşcă inspiră respectul şi amuţeşte criticile. Ce mai veste, poveste, ăsta e modelul românesc al fiinţei. În toate instituţiile statului, exemplul e urmat cu sfinţenie. E însăşi garanţia succesului.

Între timp, experţii şi consilierii s-au pus cu burta pe carte şi silabisesc sârguincios capitolul liderşipului. Toţi argumentează că, de vrei să ai succes ca politician, în România, spre modelul ăsta trebuie să te îndrepţi. Asta e calea, pricepeţi, dom' preşedinte? Şi observ cu uimire că liderul liberal, Crin Antonescu, s-a decis să priceapă. Autoritar, cu o trupă devotată, fără milă faţă de adversar. În bucătăria partidului se coace un cozonac de succes. Dacă aş fi pesedist, peremist sau democrat, aş aplauda în delir. Dar, deşi îmi doresc victoria în alegeri, nu-mi e indiferent cum se obţine. Modelul de mai sus e tot ce poate fi mai străin. E falimentul naţional.

Deschideţi ochii larg şi veţi vedea România irespirabilă. Nu vreau să trăiesc într-o astfel de ţară. Cred că singura soluţie pe termen foarte lung e teroarea bunului-simţ, autoritatea inteligenţei şi cultul liberal al individului, nu al persoanei. Jos liderii charismatici!