Corijenţa lui Dumnezeu

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. Şi e posibil să ai traista plină, dar tot să mai aştepţi ceva, nedefinit.

Într-o celebră ficţiune ştiinţifică, "Fabrica de absolut", scriitorul ceh Karel Capek imaginează o maşină capabilă să extragă toată energia ascunsă în materie.

Dispozitivul furnizează cantităţi fabuloase de curent electric din te miri ce. Criza mondială a energiei e definitiv rezolvată, iar avântul industrial-economic devine de neoprit. Mă rog, asta e partea optimistă a utopiei. Pentru că, imediat, apar consecinţele. Măcinată până la dispariţie, deposedată de substanţă, materia eliberează, pe lângă energie ieftină, şi fărâma ei de divinitate.

Divinitatea, spune autorul, e prezentă în fiece atom. Dar, dacă distrugi suportul, ce se întâmplă cu divinul? Păi, în preajma maşinii, oamenii se iluminează, au revelaţii, se convertesc şi, fie ei contabili, criminali, bancheri sau atei, părăsesc cele lumeşti. Eliberat din măruntaiele fiecărui strop atomic, Dumnezeu pune umărul la mecanismul economic al lumii. Cu un singur kilogram de cărbune poate fi iluminat şi încălzit ani de zile un oraş întreg. Ce lucru mai minunat decât energia ieftină - curată şi dumnezeiască, aş îndrăzni să sugerez - într-o lume atât de flămândă? Iar oamenii - să devină brusc mai buni, mai cinstiţi, mai drepţi?

Numai că binecuvântarea asta e un dezastru. Pieţele se prăbuşesc, copleşite de mărfuri ieftine. Nimeni nu mai are nevoie de forţă de muncă. Monedele naţionale îşi pierd orice utilitate. Schimburile de mărfuri sunt imposibile. Singura soluţie e forţa brută. E criză de supra-supraproducţie. Urmează scenariul clasic: şomaj, disperare, sinucideri, revoltă. Haos mondial.

Într-un cuvânt, spune scriitorul ceh, intrarea lui Dumnezeu pe piaţa muncii, a mărfurilor şi interbancară e chiar Apocalipsa, pentru că, în imensa-I bunătate, El dă omenirii cu amândouă mâinile. Nu are habar de eficienţă, profit, schimburi, nu înţelege o iotă din marketing, strategii de vânzare, planuri pe termen lung. Întreaga noastră civilizaţie e construită pe convenţie şi artificiu. Pe lipsuri, dezechilibre şi reajustări. Şi supravieţuieşte într-un echilibru foarte fragil.

Mi-am reamintit fulgerător această celebră poveste în clipa în care l-am auzit pe premierul Boc invocând pronia divină în rezolvarea dificultăţilor bugetare româneşti. Ditamai politicianul îşi exprima speranţa că vom duce la capăt cu bine anul 2010 dacă Prea Înaltul va da şi va binevoi să contribuie şi El. Mi-a venit să mă iau cu mâinile de cap.

E posibil să nu vezi luminiţa de la capătul tunelului, pentru că nu te duce mintea? Este. Dar să delegi competenţe supranaturale? Nu este! Cred că Emil Boc e incompetent. Şi cred că până şi cei care au votat din ură faţă de PSD ştiu. Dar nu bănuiam că incompetenţa managerială se poate împleti atât de armonios cu prostia.

Avem un buget ca vai de el. Asta nu mai schimbă nimeni. Dar viziunea de dreapta, invocată şi promovată de preşedinte, cea care va reîmbogăţi România, lipseşte cu desăvârşire. Dincolo de cuvintele pompoase, eliberate ca la apăsarea unui buton, nu se întrevede nimic. Ba, parcă, totuşi se zăreşte ceva: speranţa că noi, românii, ne vom descurca singuri, care pe unde-om apuca şi cum om putea. Apoi, la sfârşit, dac-om fi sănătoşi, să vină acelaşi prim-ministru şi, cu umorul lui ardelenesc, să ne felicite că am mai pus o haină pe noi, tovarăşi... Am greşit personajul? Poate. Dar n-are nicio importanţă!