Corabia fără pasageri

Statul român e aidoma unei corăbii ce fuge de pasagerii ei. Iar pe punte stau comod căpitanul, marinarii şi fochiştii.

Peştele de la cap se-mpute şi, oricât l-ai curăţa dinspre coadă, îţi mută nasul. În ultima vreme, duhoarea ieşită din maşinăria propagandei de partid a atins noi culmi de ideologie şi tupeu. Găsirea de vinovaţi credibili pentru starea dezastruoasă a României, iată o adevărată prioritate naţională. Putem spune, fără umbră de ironie sau îndoială: iată-ne, am ajuns, suntem, după doi ani de chinuri supraomeneşti, ultima ţară a Uniunii Europene. Toate analizele şi statisticile dezvăluie acelaşi lucru. În România se rarefiază până şi aerul pe care-l respirăm. Ambiţia guvernanţilor e uriaşă. Să achităm noi nota lor de plată - care creşte în zadar. Numai că, imediat ce înlăturăm gălăgia propagandei, dăm de o realitate aiuritoare. Pe tot cuprinsul patriei, ca-ntr-o apocatastază cinică, mafiotul se-mbrăţişează cu poliţaiul, procurorul cu cămătarul, iar ministrul se pupă-n bot (a câta oară?) cu regii asfaltului ori cu împăraţii energiei. Dincolo de cortina de faliment a economiei, roiesc turme fabuloase de bani, curg fluvii de influenţă şi dau în clocot cazane de aranjamente veroase. De nu eşti dus cu pluta, poţi uşor să identifici răul: blocajul economic este o consecinţă directă a incapacităţii guvernamentale. Decăderea exprimă, exact ca în cazurile Văcăroiu sau Ciorbea, dar mult mai rău, neputinţa şi lipsa unei viziuni. Corupţia (sub toate formele, de la mită la licitaţii trucate) erupe direct din birocraţie şi incompetenţă. Iar incompetenţa răcneşte, până în cel mai mărunt cătun, până în cel mai neînsemnat post (de conducere): „Scoală-te tu, să se-aşeze naşu' Pandelică". Repet, nu trebuie să fii vreo luminăţie să pricepi cum merg lucrurile. Să ne întrebăm care e, de fapt, situaţia financiară a României, dacă până şi bebeluşii sunt chemaţi să echilibreze bugetul? Mai are vreun rost s-o facem?

Între timp, guvernanţii şi preşedintele se ţin de şotii. După ce au agitat un an de zile ameninţarea atomică a mogulilor, după ce au demonizat presa, după ce-au înfierat graşii bugetari, au rămas în pană de inspiraţie. Trebuia găsită o nouă marotă. Şi au găsit-o: comunismul. Comunismul e vinovat. Dacă nu suntem cuminţi, vin comuniştii şi ne iau jucăria. Ciuma roşie vrea să se înstăpânească peste blânda şi prospera noastră ţărişoară. Cine nu-i cu noi e comunist. Staţi cuminţi la locurile voastre, guvernul lucrează pentru voi. Nici nu-i de mirare că au şi ieşit la iveală sondaje aberante care dovedesc că poporul român nu-i întreg la cap. Cică poporul visează comunist. Visează ca statul să le dea de lucru. Poporul visează să fie apărat, protejat, stimulat de stat. Cetăţeanul vrea - închipuiţi-vă aberaţie! - ca statul să facă dreptate! Comunism pur, nu-i aşa? Ce prilej mai nimerit pentru activişti să demonizeze realitatea, duşmanii şi, fireşte, opoziţia? Au şi pornit la asalt! Eu, însă, văd în aceste rezultate neliniştitoare expresia furiei populare. Cetăţenii au fost abandonaţi de corabia purtătoare. Ei înţeleg perfect că sunt rău conduşi, că minciuna stă cu regele la masă, dar se simt - a câta oară - neputincioşi. Numai că nu e neputinţa din vremea comunismului. E suficient să întărâţi poporul peste limitele lenei lui mioritice. Noi le-am dat toate degetele, iar ei au vrut să ne ia gâtul. Trăim într-o democraţie sălbatică, e adevărat. Dar încă putem scoate din istorie pe oricine vrea muşchii noştri!