Corabia beată

Fii atent ce-ţi doreşti. S-ar putea îndeplini, dar, mai mult ca sigur, rezultatul dorinţelor se va întoarce împotriva ta.

Matei Vişniec a scris, la începutul anilor '80, un poem care s-a bucurat de o celebritate imensă, „Corabia". Pentru cei opaci la poezie, îl voi povesti, ca pe o aventură. Cică, pe o corabie care se scufundă, pasagerii ies pe punte, măsoară cerul, valurile şi se îmbărbătează, având deja centurile şi colacii de salvare. Se scufundă, gata, s-a sfârşit. Dar a doua zi corabia continuă să se scufunde fără să se fi dus la fund. După o lună, după un an, după o viaţă, la fel. Pasagerii scrâşnesc, se enervează, disperă. Poemul se termină neclar. Oamenii ajung la concluzia că asta nu e o corabie, asta e o... Poetul nu spune ce, lăsându-şi cititorul să decidă. Contemporanii au văzut în acest poem imaginea Românie socialiste, care se ruina văzând cu ochii, fără ca vehiculul, comunismul, să dea semne de abandon.

De curând însă, spre disperarea mea, ecoul acestui poem remarcabil a revenit în actualitate. Numai că acum avem două vapoare care se scufundă, fără ca apa istoriei să le înghită şi fără ca ultimul şuier să fie lansat în aer. Primul este România cea de toate zilele. O ţară tristă, plină de „humor". Blândă, plină de violenţă. Cea mai săracă ţară europeană, în care doar un sfert de populaţie munceşte în interiorul graniţelor. România nu se dezvoltă, nu asigură bunăstare, nu se sinchiseşte de existenţa cetăţenilor ei, dar generează, ceas de ceas şi în proporţie de masă, nefericire, ranchiună şi înstrăinare. Paradoxal, privită de aproape, corabia România e doar o corăbioară de scândurele, plutind beată într-un lighean rătăcit în cala unui vas mai mare, PDL, care se scufundă şi el, dar nu se duce la fund.

Ceea ce se întâmplă în faţa ochilor noştri ar trebui să fie o dramă la nivel naţional, un cataclism politic - dacă n-ar fi de un ridicol turbat. După patru ani de huzur, de domnie a bunului-plac, după zeci, sute, mii de afaceri făcute în dispreţul cetăţeanului, după o corupţie fără precedent (nici măcar în timpul celei mai corupte guvernări, vorbesc de perioada 2001-2004, nu cred să fi avut sentimentul acesta atât violent), după o îmbogăţire brutală, PDL se rupe. Partidul ia apă văzând cu ochii, panica e generală, privirea liderilor nu mai are scânteile trufiei, atitudinea lor nu mai emană dispreţ. Căpitanul ambarcaţiunii tremură ascuns în cală. Iar coca ambarcaţiunii are deja aspectul unei site.

Ar trebui să mă bucur. Ar trebui să izbucnesc în urlete de triumf, să şterg pe jos cu cei care au şters pe jos cu persoana mea, dimpreună cu marea masă a populaţiei. Ar trebui să mă simt răzbunat. În definitiv, moare un partid. Dar nici prin cap nu-mi trece. Aşa cum regret sabordarea PNŢCD, privesc azi la comedie, dar nu râd. Ridicolul acestor zile e dezesperant. Această şuşanea îmi spune că ne afundăm într-o imoralitate legalizată. PDL nu poate acuza trădările membrilor săi, întrucât a justificat, a sprijinit şi a promovat trădarea la rang de artă politică în Parlament. Nici nu vreau, precum inconştientul domn Antonescu, să dispară PDL. Nu vreau să ne bazăm, în viitor, pe cumpărări de oameni şi pe şantaj îndosariat. Mi-e frică de partidele mari, româneşti. Ştiu ce le poate pielea. Mi-aş dori ca, măcar de mâine, să putem conta pe oamenii aleşi şi măcar pe o fărâmă de moralitate. În hora unirii intereselor politice, noi stăm pe dinafară şi suntem - a câta oară - cetăţenii cei turmentaţi. Hâc! 

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990), „Poeme alese" (2002) şi „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011).