Conu Leonida şi nepoţii

E uimitor cum apar pe cerul notorietăţii stele cu coadă. Apar din neant, dar, până să dispară la loc, îmbătrânim degeaba.

Cântă, zeiţă, mânia care-i cuprinse pe junii români când, iată, văzură, a ţărei cădere-n ridicol! Aşa ar fi trebuit să încep acest articol despre zavera ce se iscă din partea (să-i zicem) dreaptă a eşichierului politic şi civic. O ţară ca soarele sfânt de pe cer cere să-şi iţească obrazul îmbujorat, feciorelnic de după norii contemporaneităţii corupte. Ptiu, că am devenit şi eu liric într-un articol al naibii de prozaic! Dar cum să n-o iei razna când vezi câtă energie şi câtă prostie izbucnesc în public, iar lumea, în loc să închidă televizorul sau computerul, cade pe gânduri de mirare? Acum o sută cincizeci de ani, Titu Maiorescu relata, cu un haz nebun, despre limbuţii vremii, care smulgeau ropote de aplauze prin vorbele lor inepte. Exemplul cel mai uimitor e al aceluia care a rostit nemuritoarele vorbe: „Veţi face cum veţi voi!" şi a fost aplaudat minute în şir. Cine ştie, zice Maiorescu, poate vocea melodioasă, ori vocalele curgătoare să fi zdrumicat creierii publicului!

Nu altfel stau lucrurile în cazul dlui Mihail Neamţu, autorul unui autentic manifest de luptă politică. Pe scurt, junele autor al mai multor cărţi de teologie intră în politică, succesul domniei sale culminând cu o emisiune dedicată pe postul B1TV. Credinţa sa e o dreaptă pură şi dură, ţelul său economic e un capitalism fără compromisuri, iar religia - evident - creştină. Cu aşa un florilegiu de calităţi, cum să nu deschizi bine ochii? În cea mai coruptă, antagonică, paradoxală ţară europeană, se simţea nevoia unui suflu nou, o adiere, o ceva curată şi devreme-acasă. Înarmat cu astfel de speranţe, am deschis manifestul dlui Neamţu. Şi n-am apucat să citesc bine prima frază, că mi s-au aburit ochelarii. De emoţie. „Traian Băsescu a reiterat prioritatea zero a momentului: atragerea tuturor forţelor politice responsabile, capabile să accelereze şi să adâncească reformele Guvernului Boc." Am crezut, în clipa următoare, că visez. Păi ce manifest revoluţionar e ăsta? Dacă preşedintele şi primul-ministru fac treabă bună, nu e nevoie de nicio revoluţie. Dacă ei au cheia de la casa cu bani, biciul de la Interne, urechea-pâlnie de la SRI şi majoritatea de strânsură, atunci de ce mai vorbim? Care e forţa politică nevăzută, necunoscută care mai trebuie convinsă? Bănuiesc că aceea nemulţumită. Nemulţumită de ce? Păi... cumva de guvernare?

Citind la pas, ne lămurim că, în afară de metafore, autorul nu le are nici cu economia, nici cu istoria. Aproape că nu există frază din manifest fără naivităţi, contradicţii sau neadevăruri flagrante. Credinţa sa în „umanismul" capitalist e înduioşătoare: „Capitalismul, în schimb, educă voinţa, creează plus-valoare şi generează locuri de muncă". Nu, nu e un manual de leninism-comunism întors ca o mănuşă, e o propagandă puchinoasă care, în contextul „Jucu", sună nu numai trist, ci şi cumplit de ridicol. Departe de mine minciuna şi violenţa comuniste. Dar sper să nu fiu vreodată atât de idiot încât să cred că locurile de muncă mai cresc, încă, în copacul capitalist! Alţii, însă, când nu le iese la socoteală, o întorc din condei: „Stânga rezervă României (...) datorii uriaşe în contul generaţiilor următoare". Cum, până azi, guvernarea de dreapta e singura care a lăsat datorii împovărătoare, fără niciun beneficiu, ajung la concluzia că dl Neamţu e ori orb, ori prost. Rămâne ca timpul să decidă! Sau noi?