Cititorul nostru, stăpânul nostru

Dorinţa de profit şi pofta de libertate sunt în conflict permanent. Ca să fii liber însă, trebuie să jertfeşti ceva.

Imaginaţi-vă o lume care a uitat să citească. Într-o astfel de distopie, Homer, Shakespeare sau Dostoievski simbolizează ceva mai mic şi mai suspect decât nimicul. Nişte nebuni care întristează obsesiv hârtia cu hieroglife suspecte, bune de pus pe foc. Nu vă speriaţi. Nu am de gând să continui „451 Fahrenheit" a lui Bradbury. Vreau doar să invoc rolul covârşitor al cititorului în existenţa scriitorului (implicit a ziaristului) de oriunde. Fără spectator, nu există artă sau jurnalism.

Într-un fel, autorul este sclavul propriului public. Îl cucereşte, îl alintă, îi caută-n corne, îi satisface poftele. Sclavie benevolă şi foarte profitabilă - o vreme. O întreagă industrie s-a dezvoltat pornind de la actul scrierii şi de la satisfacerea publicului. Nici mass-media nu a scăpat acestei presiuni industriale. Psihologi, manageri şi condeieri trăiesc (bine) din această îndeletnicire. Principalul principiu, dincolo de plăcerea de a citi, e lenea de a gândi şi a căuta a publicului-ţintă.

Ca şi cum dezvoltarea intelectuală, curiozitatea, îndrăzneala ar fi devenit, peste noapte, defecte capitale. Publicul ideal trebuie să aibă ceva de patefon stricat. Să-i poţi pune aceeaşi placă, pe care s-o învârtească la nesfârşit. Să ştii dinainte ce trebuie să vrea, ce trebuie să viseze şi, în consecinţă, să cumpere la foc automat aceeaşi marfă cu un ambalaj uşor diferit. Nu mă pot împiedica să constat că pornografia face acelaşi lucru, schimbând doar fundiţele. Somnul raţiunii este cel mai bun cumpărător. O să spuneţi că e o ticăloşie, o manipulare, o prostire generală a societăţii. N-am să neg. E însă şi o afacere cu oameni care nici nu pretind altceva de la viaţă.

În ceea ce priveşte gazetăria cu iz politic, lucrurile se încurcă, pentru că şi „andrisantul" e mai oţărât. Cere să fie satisfăcut imediat, pretinde acelaşi buchet de adjective, aceleaşi păreri, dar cu altfel de argumente. Vai de capul autorului dacă-şi permite o clipă de visare sau dacă-şi uită menirea de a face pe plac. S-ar părea că eşuăm într-o fundătură. Cu toate astea, privind în urmă, schimbarea de atitudine a publicului, modificarea opţiunilor electorale şi evoluţia socială n-ar fi fost posibile dacă o mână ziarişti, scriitori, oameni de cultură nu ar fi stat gaia maţu împotriva curentului general. Împotriva autorităţilor.

Dacă nu şi-ar fi pus pielea la bătaie. Uneori, publicul nu mai e copilul răzgâiat căruia să-i cauţi în coarne şi pe umărul căruia plângi la toate prostiile. Dacă îţi doreşti o ţară, o existenţă normală, în care să trăieşti bine şi în care să dormi neîntors de mustrările unei conştiinţe încărcate, trebuie să te expui. Nu toată lumea poate face asta şi nu întotdeauna, când te p... împotriva vântului, e şi o dovadă de inteligenţă. Dar merită încercat. Cel căruia nu-i e lene să gândească va accepta că adevărul sună bine, chiar dacă realitatea arată rău.