Câine surd la vânătoare

Nu emigrarea pe net va lichida presa, ci lenta dispariţie a spiritului ori a îndrăznelii de luptător ale jurnalistului.

Poate vă mai aduceţi aminte, pe la începutul anilor '90, de larga majoritate FSN. Azi i-am putea spune majoritate toxică. Cu rare excepţii, presa noii Românii, ataşată puterii, era portavocea guvernului sau a preşedintelui. Duşmanii comuni erau Ceauşescu şi... opoziţia. Aşa trebuia să-ţi manifeşti entuziasmul revoluţionar. Cel puţin, credeam eu, editorialişti precum Darie Novăceanu, Sergiu Andon, Octavian Ştireanu şi alţii asemenea lor iubeau crâncen şi demascau cu pasiune. A trebuit să treacă ceva timp şi să mă lămuresc că iubirea nu fusese chiar inocentă. Iubeau, da, dar şi slănina atârna, bogată şi vârstată, în pod, iar funcţiile şi onorurile veneau, pe rând, ca o mănuşă. Pe urmă, m-am convins că nu fusese niciun amor la mijloc. Când ceaţa s-a ridicat, afacerile şi-au întors către ziariştii în chestiune conturile dodoloase. Fusese un calcul simplu care s-a dovedit şi eficient. Oricum am cântări acum, nu-i nimic mai uşor, mai eficient şi mai profitabil decât să porţi ţucalul puterii şi să-i tăvăleşti în smoală şi pene pe cei învinşi.

Am crezut, după 2004, că epoca ziaristului compus, precum celebrul Ismail al lui Urmuz, din ordine de zi, interese obscure, şantaj, publicitate condiţionată şi scrisorici pierdute - epoca aia irespirabilă a apus. Mă înşelam (a câta oară?). Constat că plăcerea de a te comporta ca un oficios de partid şi de stat a rămas intactă. Unul din rolurile esenţiale ale presei e acela de "câine de pază" al democraţiei. Să fiu bine înţeles, e normal să ai simpatii politice, e aproape inevitabil să ai interese personale şi de grup, e scuzabil să ai slăbiciuni. Dar toate au o limită. Când, în marasmul românesc generalizat, în haosul administrativ şi decizional, în parada delirantă a incompetenţei şi a corupţiei, te încăpăţânezi să vezi numai paiul din ochiul vecinului, ai o mare problemă la bibilică. Nu contează câte cărţi ai citit şi din câte merite ţi-e cârpit blazonul. Te îndepărtezi de realitate şi devii cumplit de ridicol - fără să-ţi dai seama. E uimitor faptul că, la aceşti comentatori de modă nouă, e aproape imposibil să găseşti o boare critică la adresa puterii. Kilograme de efort intelectual, kilometri de fraze îmbârligate se consumă inutil pentru a acoperi orice situaţie stingheritoare cu o plăpumioară de argumente. Aproape că nu ai ce citi, de parcă o gumă imensă i-ar fi şters pe creier.

Aş fi, iar, tentat să văd, în exemplele care abundă în presă, expresia aceloraşi afaceri palmate sub tastatură ca acum douăzeci de ani. Uneori, am certitudinea. Parlamentari europeni, şefi de comitete şi comiţii, ambasadori, caracudă ministerială - toţi şi-au primit răsplata. În cazul ăsta, înţeleg: interesul şi-a îndesat fesul până peste ochi. Dar ceilalţi? Ăia care fac spume oratorice la gură, cu ei ce se întâmplă? Ei nu cer nimic şi nu au slăbiciuni, par inflexibili ca nişte revoluţionari ai Apocalipsului. Sunt silit să mă declar învins. E dragoste curată, soro, la mijloc e pasiune, iluminare, revelaţie sau apocatastază. Da, când iubeşti guvernarea, ea se aureolează ca o sfântă! Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la contraexemplul unui jurnalist contemporan care şi-a făcut praf favoritul numai pentru că a fost în dezacord cu acesta. O minimă deontologie l-a făcut să nu încline, părtinitor, balanţa argumentelor. Ei, dar asta-i altă poveste. S-o uităm repede!